You only live once, lick the bowl.

Aștept să mă aștept să nu mă mai aștept.

  Posted on   by   No comments

Așteptare. Substantiv neutru care definește o stare de pasivitate agresivă cu un scop și finalitate deseori demoralizantă. Nu e definiția din D.E.X. E o constatatare personală. Eu aștept,tu aștepți, ea așteaptă, el așteaptă.  Toți așteptăm la un moment dat. Așteptăm să fiarbă apa, să crească iarba lunea, să fim odată oameni mari și înțelepți, să iasă odată femeia din baie când bărbatul e gata de plecare, să se termine odată toate problemele noastre ca să putem începe altele.

Așteptarea e ca o gară. Știi că trenul ajunge la o oră anume dar tu, precaut și nerăbdător, alegi să ajungi acolo și să staționezi oarecum pasiv (bătând cu piciorul în podea) pentru a fi punctual și a te pune apoi în mișcare odată cu trenul. Așteptarea e ca Cenușăreasa care își pierde pantoful numit răbdare. Inevitabilul se produce mereu.Culmea e că aici, a aștepta e un verb tranzitiv. Așteptarea e și ea tranzitorie.

Nu există om care să nu fi așteptat vreodată la doctor. Stai în picioare sau pe scaun într-o antecameră, anticipând momentul în care vei fi consultat. Ai o strângere de inimă, ai speranță îngemănată cu teamă și pândești, nerăbdător, momentul când vei fi chemat. Uneori nici nu te gândești că rezultatul examinării ar putea fi negativ, că acel consult ar putea rezulta într-o veste proastă. Tu vrei să fii văzut pur și simplu, să îți iei rețeta și gata. Să vindeci ce e de vindecat. Să iei un pumn de medicamente și să spui că a mai trecut și asta. Iar uneori revenirea la consultul de după tratament nu o mai facem. Nu până ne doare din nou. Nu există om care în așteptarea sa să nu își fi pierdut starea de calm. Așteptarea pierde starea și rămâne în urma sa un ‘AȘ !’. Un oftat, un bombănit, un pufăit, un suspin.

Așteptarea e deopotrivă activă și pasivă. Expectativa e o stare de amorțeală, în care oprești toate motoarele, te concentrezi obsesiv pe momentul acela și ignori realitatea înconjurătoare. E ca în Moromeții. Uneori, timpul nu mai are răbdare. Și nici noi. Așteptăm să vină sfânta zi de vineri, așteptăm să vină primăvara ca să avem motive să ne debarasăm de tristețe, așteptăm să vină o altă persoană să ne lumineze zilele și așteptăm diferit. Unii calm, resemnat, siguri pe faptul că momentul acela mult-așteptat va veni. Alții, nervos, cu reproșuri, victimizându-se și spunând că numai lor li se întâmplă să stea atât în așteptare. Starea de așteptare ne transformă, pe rând, pe fiecare. Vestea bună e că, odată cu trecerea timpului, avem mai multă răbdare. În teorie, cel puțin.

Așteptarea ca verb reflexiv e, însă, altă mâncare de pește. ‘Mă aștept să plouă și iau umbrela.’ e un verb  ale cărui acțiuni se răsfrâng doar asupra mea și a bietei umbrele.E o anticipare. O premoniție. Nu mă aștept pe mine. Aștept stropii de apă. Unde e reflexivitatea? E o pistă falsă.

‘Mă aștept să faci asta sau cealaltă pentru mine.’ implică, dimpotrivă, o reflexivitate aparentă.Îți proiectez ție, telepatic, starea mea de așteptare. Eu pe mine nu mă aștept. Îl aștept pe celălalt să facă ceva. De regulă, mă aștept ăsta aduce cu sine o iluzie urmată de o deziluzie. Nimeni nu se așteaptă să primească un bonus salarial surpriză. În schimb toți ne așteptăm ca șeful nostru să remarce eforturile noastre la locul de muncă și apoi să ne mărească salariul. Nimeni nu se așteaptă ca partenerul de viață să îi organizeze o petrecere la care nici nu visa.Toți ne așteptăm doar la lucruri pe care mintea noastră le poate concepe.Noi singuri ne impunem atât nouă, cât și altora limite. Dacă întâmplarea face că așteptările noastre sunt la nivel de relație de cuplu, lucrurile se complică mai mereu.Ne așteptăm ca ceilalți să vadă sau să ne vadă așa cum ne dorim noi. Ne așteptăm ca celălalt să facă ceva sau să spună ceva însă nu îi semnalăm niciodată de la bun început că sunt anumite lucruri pe care făcându-le celălalt ne-ar face o plăcere. În schimb, dacă așteptările noastre neverbalizate nu sunt dublate de acte în consecință, suntem dezamăgiți și reproșăm. Ne așteptăm, culmea, ca celălalt să facă ceva tocmai atunci când noi înșine nu suntem siguri că o merităm. Când nu ne iubim suficient de mult și avem nevoie ca o altă persoană, confirmându-ne așteptările, să ne confirme valoarea.

Toate cântecele în ale căror versuri apare cuvântul AȘTEPT sau vreun derivat al acestuia sunt triste. Fără excepție. Ne supărăm unii pe alții, voit sau involuntar și așteptăm ca celălalt să facă mereu primul pas. Ne așteptăm ca celălalt să facă ceva ce noi, în acel moment, nu suntem în stare să facem. De ce? Pentru că o merităm. Așa gândim fiecare. Preferăm să lăsăm timpul să își facă de cap întunecați la minte și suflet de așteptările noastre. De ce nu ne așteptăm niciodată ca după un conflict să fim în stare să facem noi primul pas? Pentru că păcătosul ăsta de cuvânt are ca  mamă mândria și tată răzbunarea. Vrem ca celălalt să guste din propriul medicament înainte ca noi, în mărinimia noastră, să îi oferim grațiere. Ar trebui să ne așteptăm pe noi înșine mai întâi. Să ne spunem ‘STAI, ia o gură de aer !Te aștept până îți revii. Apoi ne vedem de ale noastre!’

Am citit o carte nemaipomenită. O pledoarie pentru părinți, scrisă de Mirela Retegan. Mi-a adus lacrimi în colțurile ochilor, m-a făcut să mă rușinez amintindu-mi de momente pentru care nu sunt foarte mândră de mine atât ca mamă, cât și ca femeie. Și mi-a readus pofta de a învăța despre cum să mă fac mine dar și pe oamenii dragi mai fericiți. Nu vă voi deconspira alte detalii, încurajându-vă în schimb să o lecturați și să vă convingeți singuri. Vă voi spune doar un simplu exemplu, un joc din carte. Un exercițiu pe care am început, la rându-mi să îl fac azi. Am scris pe mai multe bilețele cuvinte pozitive, puternice. Sunt cuvinte care să vă fie mantră pentru o zi întreagă. Și scrieți cât de multe. Puneți-le într-un borcan magic dacă doriți. Sau într-o cutie frumoasă, primită în dar de la o prietenă minunată.Extrageți în fiecare dimineață un bilet. Pe al meu azi scria EMPATIE. Mi-am reanalizat comportamentul și m-am străduit să fiu azi așa cum mi-aș dori să fie alții cu mine. Am încercat să am de la ceilalți așteptări pe care ei la rândul lor le-ar avea de la mine. E al naibii de greu. E ca un duș cu apă rece. Te face să te uiți într-o oglindă virtuală și să te tragi singur de urechi. Dar, în egală măsură, te face mai atent, mai răbdător mai umil, mai sincer. Te face să îți ceri iertare, să regreți fapte și vorbe din trecut. Te face să faci pace.

Cum ar fi dacă am întrece așteptările celuilalt angajându-ne într-o cursă cu noi înșine cu scopul de a-i face bine și celuilalt. O cursă în care, empatizând, ne-am surprinde semenii cu fapte, vorbe și gesturi frumoase în fiecare zi? Cum ar fi dacă locul certurilor pentru lucruri nesemnificative ar fi preluat de zâmbete și gratitudine? Sună utopic? Azi m-am hotărât să încerc. Ce am de pierdut?

De acum,voi aștepta diminețile mai cu drag, să văd ce surprize îmi vor rezerva biletele, fără tragere de inimă. Până mâine dimineață mai am câteva ore de muncă la capitolul empatie. 😀

Iubiți-vă mult!

Vă țuc!

 

Categories: Blog Bianca Cigan

Author: bianca

Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *