You only live once, lick the bowl.

Despre gustări și feluri principale în viața de cuplu.

  Posted on   by   3 comments

Sunt multe clișee despre viață. Cunoaștem proverbe, zicale, vorbe de duh cu duiumul. Le folosim în tinerețe pentru a părea mai importanți și înțelepți, iar mai apoi pentru că, paradoxal, ajungem să trăim după ele.

Copii fiind, jurăm să nu repetăm greșelile părinților noștri și să nu ajungem copiile lor vreodată. Noi, femeile, nu vrem să ajungem vreodată obediente ca mamele noastre, slujnice ale familiei, neobosiți roboței cu fețe înăsprite. Și eu, la rândul meu, gândeam și gândesc la fel. Cu cât derulăm mai mul în minte filmul, cu atât mai convinse suntem de faptul că bietele de ele munceau enorm, se dăruiau familiei cu altruism și stoicism.

Mama mergea la muncă,făcea casa lună și bec, gătea, spăla, strângea după noi ritualic și sisific. Munca unei femei e ingrată. Iar pe vremea mamelor noastre, bărbații rareori ajutau în gospodărie. Așa că, odată ajunsă la capătul puterilor, ceda nervos și ne repezea pentru că, evident, atât noi cât și tata îi dădeam mai mult de lucru. Bineînțeles că nici unul dintre noi nu se oferea să îi ușureze munca. Ba mai mult decât atât,o  judecam pentru faptul că nu mai avea răbdare suficientă cu noi, pentru lipsa de cochetărie ce survenea, firește, în urma epuizării domestice. Își imagina, asemeni milioanelor de alte femei asemeni ei, că dacă nu va fi perfectă sau nu va face totul ca la carte, nu va corespunde sau nu va fi soție și mamă bună.

Karma e o scorpie vindicativă. În ciuda evoluției societății, cu predispozițiile genetice nu te poți pune. În ce dă Domnul să se metamorfozeze fiecare femeie în momentul în care se mărită și are familie? În copia fidelă a mamei sale. Da, de câte ori apare vreun conflict domestic, femeia își deschide gura și apare mă-sa. De la replicile tipice gen Pentru că așa am zis eu! sau Nu plânge că îți dau eu motive să plângi ! până la tiparul comportamental obsesiv-compulsiv abordat în momentul în care ne apucăm de treburi administrativo-gospodărești, gen Dar ce sunt eu, slujnică în casa asta?!! , se pare că pe nici una nu ne ocolește soarta. 🙂

Cum ajungem de la lapte și miere, de la stadiul de picanterii și dulcegării, să devenim feluri anoste, monotone, banale? Cum ajungem de la statutul de bucățică, plăcințică, suflețel și îngeraș plin de viață, spontan, lipsită de griji și volubil de care se îndrăgostesc parterii noștri la a fi feluri principale gătite în oala sub presiune? Iac-așa!

Metamorfoza se produce în momentul în care nu mai suntem tratate și privite dar nici noi nu ne privim și tratăm partenerul asemeni unor gustări. Asumarea unui fel principal vine cu o seriozitate implicită. Noi femeile vrem să demonstrăm că ne-au ales bine și Doamne, Doamne ce hărnicuțe-foc suntem iar ei, fericiți, ne lasă să ne facem numărul. 🙂

Căutăm un fel principal pe gustul nostru o viață întreagă, iar după ce îl găsim uităm să fim și gustări unul pentru altul. Statutul de fel principal are multe atuuri. Felul principal e piesa de rezistență cea mai sățioasă, o masă distinctă și de sine stătătoare, centrul atenției și cea care necesită cel mai îndelungat timp de pregătire. Expectativa e dureroasă, enervantă, tăioasă dar și fierbinte, ispititoare, presărată cu gustări și aperitive menite să ne rafineze gusturile și să ne astâmpere poftele în lipsa de ceva mai bun. Gustările le consumăm o vreme dar, fiind adevărate bombe calorice, asemeni oricărei alte forme de exces, dăunează sănătății. Gustările sunt mereu ispititoare, sunt mereu la îndemână, sunt ieftine păcăleli pe termen scurt ce ne seduc și satisfac nevoile primare, marslowiene. Și, în cazuri nefericite, ne tentează  mai mult decât felul principal. Dar ce te faci dacă ești părăsit pentru o gustare? Dacă în ciuda străduințelor tale, partenerul joacă pe două fronturi sau chiar te părăsește? Te consumi, inevitabil și , la un moment dat te resemnezi și mergi înainte, consolându-te, cu amărăciune, că nu a fost felul tău principal și te întrebi dacă vreodată vei mai avea parte de un final fericit.

După o tiradă de procese de conștiință în care te întrebi unde ai greșit, realizezi că un om echilibrat, cu o viață demnă, care te iubește, nu le combina niciodată, te iubește și apreciază pentru ceea ce ești, nu pentru sumedenia de abilități sau perfecțiunea pe care ți-o autoimpui.Că alegerea fidelității sau infidelitatea nu depind  de cât de bine ți-ai îndeplinit îndatoririle de nevastă. Că omul drag de iubește cu defecte cu tot pentru simplul fapt că imperfecțiunea ta te face perfect sau perfectă în ochii săi. Normalitatea e alta pentru oamenii cu coloană vertebrală. Odată ce au dat peste acel fel principal pe care l-au căutat și de care au convingerea că le va fi drag mereu, îi sunt fideli, monogamic, indiferent de sex.. Pentru aceia, jumătatea e gustare, fel principal și desert. O astfel de femeie fericită nu se metamorfozează și nu se victimizează. Instinctele materne ne dictează să ne responsabilizăm în așa măsură încât ne asumăm voit rolul de bucătar, menajeră, dădacă, soție, soră medicală și psiholog. Și o facem cu drag și dăruire atâta timp cât ne simțim iubite, dorite, ocrotite. Atâta timp cât jumătatea noastră ne privește drăgăstos și dorește să-i fim unicele gustări ispititoare,  felul principal alături de care vrea să îmbătrânească și desertul care îi va îndulci viața, suntem noi însene, acelea de care s-au îndrăgostit.

Reciproca e valabilă și ea. Bărbații de care ne-am îndrăgostim sunt partenerii noștri de viață, sunt felul nostru principal, gustarea și desertul nostru. Atâta timp cât îi vom susține, respecta, răsfăța și iubi, bărbatul nostru fericit ne va ferici la rândul său. Atunci nimic nu ni se va mai părea o corvoadă, nici îndatorire conjugală.

Se spune că iubirea trece în timp. Eu spun că dacă e să trecă, să treacă doar prin stomac. Depinde numai de el și de ea dacă se lasă pradă altor ispite sau dacă se ispitesc doar între ei. Cât despre munca de femeie, e totul o chestiune de percepție. Cu cât ne iubim mai mult pe noi însene, cu atât mai conștiente vom fi de faptul că fără noi, viața familiei noastre ar fi alta. Că suntem veriga care sudează și ocrotește prin iubire și dăruire ceea ce stâlpul familiei clădește.

Până data viitoare, vă țuc!

Categories: Blog Bianca Cigan

Author: bianca

3 comments

  1. Raluca spune:

    Cea mai minunata profesoara. Va pup!

  2. Oana A. spune:

    Uraa!!!
    Așa este!!!Te țuc și eu!Cu drag, Oana

  3. cristina spune:

    BRAVO ,minumate cuvinte ……frumos ,,,,,,,

Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *