You only live once, lick the bowl.

Mama ei de viață!!!

  Posted on   by   No comments

În ultima vreme, slavă Cerului, am învățat despre mine însămi suficient de multe lucruri pentru a fi în stare să îmi psihanalizez trăirile și să îmi trag pălmi virtuale ori de câte ori îmi vine să mă victimizez. Că, da, domnule, îmi vine să mă vait, să îmi plâng de milă, să mă bosumflu, să mă lamentez, și mie, asemeni oricărei alte ființe umane de pe fața pământului. Chiar și atunci când aparent nu am nici un motiv să o fac.

Mi-am dat seama că mie când îmi vine așa, câteodată (deja îl aud pe Ducu Berți, că nu mi-e boala sănătoasă!!!), e , de regulă, în anumite weekenduri.  De ce taman atunci? Păi explicația e foarte simplă- în timpul săptămânii nu am timp de așa ceva. Cine are vreme de așa ceva când ai serviciu, copii, meditații, casă, blog? Iar la sfârșit de săptămână, când sunt copiii la noi, nu am, din nou, nici un motiv să o fac. Sunt cu ei, gătesc pentru ei, casa e plină, mă simt utilă. Ei dar atunci când sunt singură, mă năpădește o stare de neliniște. Brusc, nu îmi găsesc locul. Mama din mine are zile libere și își face singură zile fripte. Sunt setată și atunci pe pilot automat și mi-e greu să stau pur și simplu.

Atunci am cele mai multe scăpări freudiene. Mă credeam o femeie emancipată, feministă convinsă, puternică, mai ceva ca Wonderwoman. Pe măsură ce trece timpul, încep să am mari dubii în privința originalității ființei mele. Constat că proporția de contribuție genetică a mamei mele se strecoară englezește prin porii mei neatenți  la autocenzurare în astfel de momente. Odată cu evoluția timpului, am ajuns să seamăn din ce în ce mai mult cu ea. Nu că asta ar fi ceva rău sau bun. Vorba psihologilor, este ceea ce este. Însă similaritățile au ajuns să mă sperie. Îmi deschid gura în astfel de momente și, hop,iese mama. Parcă și timbrul vocii a ajuns să ne semene.

Pe vremuri vedeam discrepanțe mari între mama și bunica. Dar dacă e să analizez logic situația, semănau în multe privințe. Toate acele lucruri pe care le criticam odinioară la ea, acum mi le imput mie. După divorț, am ajuns să mă autoflagelez. De parcă reproșurile și etichetele familiei și lumii nu ar fi fost îndeajuns. Toată lumea s-a așteptat să demonstrez că sunt bună la toate, să fiu un soi de ființă doi în unu, surogat pentru un tată absent și o mamă perfectă. Și pentru o vreme le-am făcut jocul. Mi-e greu să mă debarasez și azi de acest impuls.

Mama voia să nu fiu arătată cu degetul. Să nu aibă nimeni motive să îmi reproșeze vreodată că nu am făcut destule pentru copiii mei. Că suficient de mare stigmatizare era statutul meu de femeie divorțată. Prin urmare, trebuia să vadă toată lumea din jurul meu că mă descurcam de minune , că eram în stare să fac singură ceea ce făcuserăm înainte amândoi pentru copiilor noștri. După un timp, m-am deșteptat. Nu voiam să mai demonstrez nimănui nimic. Singurele persoane care contau erau micuții mei. Iar pe ei nu trebuia să îi impresionez. Pentru ei eram, oricum, cea mai frumoasă, indiferent dacă mă aranjam sau nu. Eram cea mai bună gospodină( pentru orice copil mâncarea mamei e cea mai bună), cea mai deșteaptă (altă mamă n-or avea oricum). Iar ei erau și sunt fericiți.

Săptămâna aceasta m-am uitat cu elevii mei la filmul ‘Mona Lisa smile’. Era o oră despre stereotipurile anilor ’50. Voiam să vadă în ce măsură s-a schimbat ceva în educația femeilor. Dacă aveți timp, vizionați-l! Am avut o epifanie.  Toată viața încercasem să fiu asemeni acelor tinere din film, pe placul tuturor, să nu supăr pe nimeni, să fiu apreciată, iubită, să îmi fac familia mândră. Mă străduisem să fiu perfectă. Iar când nu mi-a ieșit, am fost cel mai aspru critic al meu. Nu i-am permis femeii din mine să fie obosită, slabă, vulnerabilă, imperfectă, decât în momentele de singurătate. Când nu mă vedea nimeni. Am făcut pe placul tuturor, mai puțin mie. Așa suntem noi, femeile, în general.

Acum, dacă îmi vine să plâng fără motiv, o fac. Îmi dau seama că sunt, probabil epuizată. Sau că am nevoie de o pauză. Avertizez pe toată lumea din casă că sunt într-o pasă proastă, că am nevoie să primesc îmbrățișări, sărutări. Uneori mă retrag în dormitor și mă uit la un film bun. Îmi trebuie o pauză în care să fiu singură cu mine însămi chiar și atunci când îi am în preajmă. Nu e nimic rău în asta. Încerc să mă descarc de tensiunile acumulate cum pot. Nu mi-e frică să îmi afișez trăirile. Nici măcar față de copiii mei. Să învețe că e ceva normal să fii imperfect, slab, vulnerabil, emotiv.(Slavă Cerului că am o familie cu oameni care mă susțin, mă înțeleg, suportă și iubesc și atunci când nu sunt foarte iubibilă). Bucătăritul mă ajută și el.Sună oximoronic dar e agresivitate constructivă să bați șnițele. Oricum e mai bine decât să bați pe cineva la cap. E revigorant să spargi nuci, să toci pătrunjel în loc să-i toci nervii celuilalt. Iar dacă îmi vine să dau cu cuțâtu-n piatră, o fac. La propriu. Cel puțin îl ascut.

E vineri, sunt bine, nici urmă de Ducu în stările mele. Abia aștept să ajung acasă  și să mă bucur de weekend. Iar cuțitele le las să se odihnească.

 

 

Categories: Blog Bianca Cigan

Author: bianca

Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *