You only live once, lick the bowl.

Manic Monday.

  Posted on   by   No comments

Lunea asta are alt iz decât celelalte.
E tristă precum piesa celor de la Bangles, nu e deprimantă pentru că s-a încheiat un weekend și începe munca. E apăsătoare pentru că mulți părinți își plâng pruncii și o țară întreagă e îndurerată.
Mi-am început săptămâna cu recunoștință pentru faptul că atât eu cât și cei dragi mie suntem sănătoși și suntem împreună. Mi-am strâns ieri cu putere copiii la piept, m-am uitat cu alți ochi la familia mea  conștientă mai mult decât înainte de cât de binecuvântată sunt să îi știu în siguranță.
Pe lângă cei goicopii ai mei de acasă, consider că mai am alte sute de copii la școală. Sunt și ai mei, pentru că părinții lor ni-i încredințează cinci zile pe săptămână. Suntem, împreună, o echipă, o famile. Mă supăr, mă bucur și empatizez  cu emoțiile adolescenței împreună cu ei.
Îi întâlnesc în diverse ipostaze atât la școală cât și „civil”. Sunt tentați și lăsați, din păcate să frecventeze localuri de noapte, să consume alcool și tutun. La alte substanțe nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
Sunt adolescenți și e greu cu ei. E o vârstă critică, la care oricare părinte e în impasul în care trebuie să găsească echilibrul în relaționarea cu propriul copil.
Iar noi, ceilalți, din păcate, nu îi ajutăm suficient. Avem legi pe care colectiv le încălcăm, suntem o societate consumeristă care gândește pe termen scurt, ne autosabotăm, iar ei învață din puterea exemplului nostru.
Ai mei de acasă sunt încă mici. Mă liniștește gândul că mai am câțiva ani la dispoziție să repar, eventual, ce am greșit și să le veghez calea, deși știu că grijile și meseria de părinte nu se încheie niciodată.
Părinții nu sunt datori doar cu cei 7 ani de acasă, ci cu cei 18 ani de acasă.  Suntem responsabili pentru alegerile lor. Sunt oglinda educației pe care le-am oferit-o.
Ca profesor, mă nemulțumește faptul că nu putem să ne învățăm elevii lecții elementare de supraviețuire. E adevărat, simulăm evacuări în caz de incendii sau cutremure, însă întrebarea este, câți dintre elevii noștri sau chiar noi știm să folosim un stingător, să acordăm prim- ajutor, să ne ferim de pericole?
Am de câțiva ani intenția de a preda un curs opțional de gastronomie la școală. Pe lângă dobândirea de deprinderi și tehnici elementare în bucătărie, acest curs ar fi și un bun prilej de a-i învăța cum să lucreze cu o mașină de gătit, cu un cuptor,cum să prevină accidente în bucătărie, s-ar pregăti pentru viața de zi cu zi. Copiii noștri știu orice în teorie, însă practica ne omoară, uneori la propriu , din păcate.
Culmea e că vineri seara pregăteam un desert în timp ce scriam un articol pe blog. Articolul era despre Halloween, luminații și alte lucruri.  L-am publicat în jurul orei la care s-a produs tragedia din București, neavând nici cea mai mică bănuială despre ce urma să se întâmple. A doua zi m-am gândit la tot.La viața asta fragilă.
M-a înfiorat gândul că unul dintre noi sau apropiații mei puteam trece prin aceleași chinuri.
Cred că cea mai mare dovadă de umanitate din partea noastră a tuturor ar fi aceea de a conștientiza că trebuie să ne asumăm responsabil îndatoririle de serviciu, să ne facem treaba gândindu-ne la consecințele lui „las’ că merge și așa”. Să ne practicăm meseria cu conștiinciozitate. Cred că asta se învață din familie și din școală. Din gesturi mici, din respectarea unui program, a unei discipline, a unor reguli.
Cred că e foarte trist că e nevoie de o tragedie ca să ne trezim la realitate. Dar din dragoste pentru pruncii noștri și viitorul lor, trebuie să fim mai atenți, omenoși, riguroși, respectuoși și răbdători unii cu alții. Să ne iubim și prețuim familia mai mult decât înainte. Să ne rugăm pentru noi și ceilalți mai des.
Grijiți de voi și de cei dragi! O săptămână în pace vă doresc!
Vă țuc!
Bianca
Categories: Blog Bianca Cigan

Author: bianca

Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *