You only live once, lick the bowl.

Viața și gastronomia (Sau cum te frigi dacă dospești prea mult).

  Posted on   by   No comments

Am fost rugată să vorbesc la un eveniment deosebit organizat de o prietenă dragă mie. O seară motivațională la care invitații povestesc, cu multă sensibilitate, despre acea abilitate, sau preocupare care îi face să meargă mai departe în viață, despre acele lucruri care îi motivează să zâmbească și să fie mai buni.

Am mai participat la câteva astfel de seri, tot la invitația ei. De fiecare dată, am rămas fără cuvinte. E multă emoție acolo. Oamenii se debarasează de măștile cotidiene, își deschid sufletele și nu le e frică să devină vulnerabili. Înveți multe lecții de viață.

Am privit cu reținere participarea mea. Sunt o persoană foarte emotivă. Plâng repede, mai ales dacă vorbesc despre lucruri personale. Mă gândeam, ce, Doamne să spun?! Cum să motivez eu oamenii aceia ? De ce aș fi eu un exemplu de urmat? De ace ar fi interesant pentru ei să asculte pe cineva vorbind despre gastronomie, că, în definitiv, aceasta e pasiunea cu care sunt identificată de toată lumea ?! Ce mai, am emoții cât casa!!!!!!!Nu știu dacă sunt cea mai potrivită persoană să dea sfaturi despre orice,însă provocarea m-a pus pe gânduri.

Am încercat să îmi reamintesc de momentul  când am devenit atât de prinsă de bucătărit, lucru de neînțeles pentru foarte multe dintre cunoștințele mele, în special cele de sex feminin. De ce e de neînțeles pentru ele?! Poate pentru că mă știu a fi o feministă convinsă, genul acela care se așteaptă ca bărbatul ei să îi fie partener egal în toate, să ajute și la treburile gospodărești, nu doar să se tolănească pe canapea la televizor după o zi de muncă, lucru care e în completă antagonie cu rolul de femeie de casă. Sunt, de fapt, o feministă care consideră că locul femeii e la cratiță doar dacă acesteia (femeii, nu cratiței) îi face plăcere.

Femeile moderne petrec din ce în ce mai puțin timp dereticând prin casă. Uneori absentează sau neglijează acest capitol pentru asta pare să știrbească din statutul și privilegiile emancipării. Femeia modernă, în viziunea multora, ar trebui să ia masa frecvent la restaurant, să fie carieristă, să se ocupe de educația copiilor și de cochetării. Alteori, femeile evită să gătească deoarece nu se pricep sau nu le atrage, sau pur și simplu nu au timp. Oricare ar fi motivul, e o alegere personală și fiecare trebuie să facă în viața asta în așa fel încât să fie fericit. Pe mine gătitul mă fericește și gătesc ori de câte ori am ocazia,  cu drag și, slavă Cerului, de cele mai multe ori, cu succes. Nu o percep ca pe o îndatorire și îmi place să le servesc masa celor pe care îi iubesc.

Dacă sunt întrebată când am timp de serviciu, copii, casă, gătit și blogging, răspund că îmi fac timp pentru tot ce iubesc. Lucrurile și persoanele importante mie sunt mereu în topul listei mele de priorități. Iar asta, paradoxal, nu înseamnă că am mai puțin timp pentru mine, sau că nu fac lucruri pentru fericirea mea. Spre norocul meu și, zic eu, al  familiei și prietenilor mei, pe mine gastronomia mă  împlinește.

De fapt, o fac terapeutic. Gătesc indiferent de stare – fie că sunt nervoasă, supărată, bucuroasă, anxioasă sau bucuroasă. Mai puțin când sunt deprimată. Sunt una dintre acele persoane care trebuie să își țină mâinile ocupate pentru a-i acorda o pauză creierului. Sunt ceea ce, în termeni de specialitate, se numește overthinker- adică despic firul în patru. Așa fac toate femeile, veți spune. Se prea poate. Pentru mine e mai bine să n-o fac, totuși. Și atunci intru în bucătărie. Odată aflată acolo, se rupe contactul cu lumea exterioară. Țineți minte ce captivați eram în copilărie de câte o emisiune la televizor? Nu vedeam, nu auzeam nimic. Ei bine, așa e și la mine. Acolo nimic nu mă poate deranja.E un refugiu, un loc primitor, și, în ciuda gălăgiei produse de hotă, pentru mine, în afara unei ședințe de saună, e cel mai relaxant loc de pe pământ. Mă rog, uneori fac și saună în bucătărie.  Acolo gândurile și problemele mele se atenuează și, de multe ori, se dizolvă.

Cum am ajuns să iubesc gastronomia? Totul a început în studenție. Am avut câteva încercări timide. Eram o gurmandă și atunci. Iar dacă voiam să mănânc bine, trebuia să îmi ridic mânecile și să trec la treabă. Apoi, bucătăritul a devenit un leac pentru frustrările mele de adolescentă neînțeleasă de nimeni. Mă încuiam în încăperea de 2/2 a garsonierei mele și nu ieșeam de acolo până nu mă simțeam mai bine în pielea mea. Dacă îmi ieșea ceva bine, eram cu atât mai bucuroasă.

În viață, spre deosebire de o bucătărie profesională, nimeni nu îți face protecția muncii. Sau dacă o face, ignori sfaturile, că, deh, orice om cu personalitate puternică preferă să învețe pe propria-i piele. M-am fript de multe ori în viață, atât la plită cât și la figurat. Dar parcă cicatricile căpătate la propriu, taie, ustură  și dor mai puțin decât cele ce rănesc  sufletul. Dacă te tai, opărești sau arzi , urma rămasă după vindecare îți amintește de neîndemânarea ta. De faptul că  trebuie să fii atent la detalii, să ai răbdare, să nu fii pripit, să umbli uneori cu mănuși. La fel e și cu oamenii. Suferim, ne frigem și opărim din lipsă de experiență, de răbdare, de empatie sau de sentimente. Gastronomia e o artă activă, creativă, exigentă, care cere dedicație, documentare, experiență și mult exercițiu. Asemenii oricărei alte abilități, și capacitatea de a găti se dezvoltă în timp , iar pe măsură ce o stăpânești mai bine, te simți mai bine și capeți mai multe satisfacții.

Rețetele sunt precum iubirea în viață. Pentru rețetele scurte,rapide, întocmai ca în cazul unor relații efemere,de inițiere sau în cazul celor de vindecare, pentru idilele de o vară, îți trebuie foc iute, picanterii, artificii colorate. Dar nu le poți menține calde, se consumă și te consumă repede. Îți amintești cu drag de ele, le repeți până înveți și te înveți minte și la un moment dat te saturi.

Oricât de tentantă ar fi nouatea, tot cele tradiționale sunt cele pe care le vrei în momentele- cheie ale vieții, de sărbători, la masă cu familia și cu prietenii tăi. Vorbesc acum despre rețete sau relații? De fapt, despre ambele. Toți bărbații, indiferent cât de mari cuceritori vor fi fost, ajung, până la urmă, să se însoare cu femei ce seamănă cu propria mamă și, culmea, gătesc aproape ca mama. Dar acesta e un alt subiect. Revenind la oile noastre, de altfel, cel mai ușor, în gastronomie, e să gătești carne. Plăcerile carnale, atât în viață, cât și în bucătărie, sunt temelia și picanteria oricărei experiențe de învățare, care se consolidează și capătă finețe în timp. Sunt esențiale pentru a menține focul vieții.

Dacă la începutul traseului nostru inițiatic preferăm micii și carnea gătită pripit la grătar, în timp, vom învăța să apreciem mai mult o carne valoroasă, fină, mai pretențioasă- un piept de rață, vânat. E ca analogia dintre vin și femeie. Totul devine mai bun, mai rafinat în timp. Gusturile noastre se rafinează în timp, prin exercițiul comparației. Odată ce ai mâncat vită kobe cu sos de piper verde, știi că ceafa de porc e o treaptă inferioară.

Cea mai grea în gastronomie e pregătirea desertului. La dulcegării rapide și frivole se pricepe toată lumea. Evoluăm de la clătite, bezele, la sufleuri și, după părerea mea, la cel mai greu capitol, dospiturile. Pffff. Dospitul e greu și periculos atât în relațiile interumane, cât și în bucătărie. Toate relațiile de durată ajung , la un moment dat, la dospit.

Ne frământăm să nu ne ardem ca în relațiile anterioare, suntem atenți să ne alegem partenerii după o listă de ingrediente exigent selectate iar odată ce ne-am asigurat că totul s-a așezat, frământările iau sfârșit, ne așezăm comod la căldurică și dospim. Dospitul nu ne crește afectivitatea, ci ne confirmă pacea sau, dacă dospim în nefericire, ne maschează, mincinos, starea de neîmplinire . Dospitul e dovada că am crescut, ne-am așezat, ne-am liniștit. Sau, dimpotrivă, e semn că ne-am obișnuit cu răul atât de mult încât nu mai concepem să ne clintim din această zonă de confort și să riscăm să luptăm pentru fericire. Uneori de arzi, apoi dospești. Alteori dospești înainte de a te arde. Dacă dospitul fericit e făcut în episoade temperate, e minunat. Făcut de ambii parteneri deodată, e o sincronizare perfectă. Ne reîncarcă cu energie. Ne lasă timp să apreciem această stare. Dacă însă e mult prelungit, riscăm să ne împrăștiem, să ne pierdem vitalitatea, să ne complacem până la limita la care ne vom revărsa asemeni unui aluat într-o stare de pasivitate periculoasă. Nemaivorbind despre dospitul în nefericire. În ambele cazuri, boală lungă- moarte sigură, recte moartea pasiunii. Bărbații tind să dospească mai mult și mai repede. Iar femeile devin atunci aluat pripit, sau, ca să citez un bărbat, acrituri. Când bărbatul e dospitură, face femeia să devină acritură și se rupe armonia. Ce să caute un aluat pufos lângă o murătură? Și, paradoxal, cu cât mai mult persistă bărbatul în dospit, cu atât mai mult se acrește aluatul. 😀

Toate detaliile sunt importante. Viața asta e complexă și complicată precum o rețetă. Secretul reușitei e echilibrul. Ce e cel mai greu în crearea unei rețete și în alegerea unui partener de viață potrivit? Să aibă de toate. Să ai norocul ca după câteva încercări nereușite să ajungi la ceea ce ți se potrivește, să apreciezi  și să păstrezi ceea ce ai creat și dobândit, ei bine, asta e mare lucru.

Am trecut printr-o mulțime de etape culinare în viață. Acum încerc să le combin, să fac în așa fel încât să apreciez, conștient, tot ce trăiesc. Să mă bucur de toate momentele împreună cu familia cu care sunt binecuvântată. Fie ele momente în care mă mai ard (ce-i drept, sunt arsuri superficiale acum), în care mă opăresc (când sunt impulsivă și mă ia gura pe dinainte) sau când dospesc fericit, important e că o fac alături de ei. Important e că o facem împreună.

Ce altceva să vă mai spun?! Spor la bucătărit și vouă!

Vă țuc!

 

Categories: Blog Bianca Cigan

Author: bianca

Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *