You only live once, lick the bowl.

Zâmbește!Faci oameni fericiți!

  Posted on   by   No comments

Înainte de lecturarea acestui articol, vă sfătuiesc să vă creați ambianța necesară. Pentru această scriere ascultați o piesă de la Taxi. Se numește „Jumătatea mea”. 😀 Gata, ați ascultat-o? Atunci putem începe.

Februarie- luna iubirii, preambul pentru sărbătoarea femeii. Nu cred că există altă perioadă mai stresantă pentru oricare bărbat aflat într-o relație sau pentru oricare femeie singură. Citisem o glumă pe o rețea de socializare. Suna ceva de genul: „Dacă ești singur de Valentine’s Day, nu te îngrijora. Nu te iubește nimeni nici în restul zilelor anului!” M-a amuzat  în ciuda faptului că eram singură la momentul respectiv. M-a făcut să conștientizez mai multe lucruri.

Ne simțim adesea mai singuri decât suntem, de fapt, datorită presiunilor sociale. Și resimțim cu atât mai mult lipsa apartenenței relaționale cu cât mai mult se apropie o sărbătoare. Vânzările de alcool și ciocolată cresc în special datorită consumatorilor depresivi în această perioadă. Ce să te faci dacă ești singur(ă) de Valentine’s Day? La cină romantică nu te poți scoate, în club nu poți dansa solo ca disperatul/ disperata. Dar, de fapt, te-ai scos! Cine are nevoie de inimioare, plușuri , ciocolată și flori atunci când toată lumea le oferă regulamentar?! Eu una nu. Nu mi-a plăcut această sărbătoare niciodată. Nici când eram singură, nici când eram implicată într-o relație stabilă. Când eram singură o detestam , asemeni tuturor singuraticilor, firește. Făceam glume sarcastice la adresa acelora care o sărbătoreau. Mă amuzam teribil la vederea bărbaților care se dădeau peste cap să își impresioneze partenerele. Bieții de ei! (Pe naiba!) Pentru mine era o plăcere vinovată. Era ca și cum aș fi privit o procesiune de autoflagelare. Mărimea buchetului creștea direct proporțional cu gravitatea păcatului de ispășit. 😀

Desigur, existau și imagini care mă emoționau. Erau acele încercări timide ale unor iubiți tineri și de o sinceritate înduioșătoare, care, probabil, își adunau bănuții pentru o amandină și un fir de trandafir roșu, apoi, cu o mândrie și emoție vădită se plimbau în parc sorbindu-se din priviri. Aceia îmi ștergeau orice înclinație spre a critica această festivitate de sorginte americană. Noi, intelectualii, avem frecvent tendința de a ne strădui să părem mai deștepți , cu eufemismul aferent, și să criticăm ceea ce altora le place. Dar nu faptul că ceilalți iubesc să se iubească la această dată mă face să n-o iubesc. Ci faptul că mi se pare o celebrare dezbrăcată de profunzime. Iubirea e o stare permanentă, care își pierde strălucirea prin regularizare. Mereu am destestat să mi se spună ce și când să fac. Mai ales în viața personală. Dacă vreau să celebrez iubirea, ei bine nu vreau să o fac anual, la o dată fixă. Vreau să o fac azi, pe la ora 12, să zicem. Vreau să pun mâna pe telefon și să spun:”Țucu-ți troputu’ și hangu’, să ai o zi minunată! „, iar la cină să îl privesc zâmbind pe omul drag gândindu-mă :”Doamne, ce norocos e !”:D

Mă uitam la știrile despre anul noul chinezesc și mi s-a părut că parada comunistă semăna teribil cu o procesiune de ziua îndrăgostiților. Zâmbete forțate, reverențe, exaltare asumată și disimulată. Nu contest profunzimea sentimentelor nici unuia dintre partenerii unui cuplu care aleg să își rezerve o cină romantică în oraș la data respectivă. Nu contest nici mândria , nici satisfacția pe care o simte oricare femeie în momentul în care e invitată să participe, în prealabil fiind copleșită cu atențiile regulamentare. Dintre toate evenimentele la care, oficial și tradițional, previzibil, mă aștept să primesc daruri, aceasta îmi repugnă. De Crăciun, iubesc să primesc și ofer. La fel și la zile de naștere. De fapt, îmi place ideea unui cadou în oricare dintre celelalte 364 sau 365 de zile , după caz, mai puțin în 14 februarie. De ce? Pentru că în restul zilelor suntem spontani. Ne străduim să spargem clișee. Dar în februarie, mesajul subliminal cu inimioare e atât de agasant, încât mereu se produce inevitabilul. E ca și atunci când știi sigur că primești flori de ziua ta, de onomastică și de 8 Martie. Și tu, de fapt, ai prefera să le primești oricând altcândva, nu în ziua în care tot mapamondul o face. Indubitabil, dacă nu le primești nici măcar atunci, aiaiaiaiai, e mare bai. 😀

Prefer să fiu iubită în fiecare zi. Să mă invite inopinat la restaurantul nostru preferat într-o zi de joi, că el atunci vrea să sărbătorim orice. Și să-mi comande felul preferat, că mă cunoaște atât de bine încât știe că un steak de vită cu sos de piper verde, pentru mine, e echivalentul unui preludiu. Prefer să fim noi înșine și să facă gesturi de afecțiune spontane și să îmi ofere o legătură de morcovi în loc de flori scumpe, că așa e mai frumos.

Mi-e milă de bărbați din acest punct de vedere. Cred că e o presiune nemaipomenită să știi că nivelul tău de implicare într-o relație e cuantificat sau evaluat de felul în care alegi să îți tratezi partenera în astfel de momente, de valoarea sau simbolistica darului oferit unei femei. Și, ca să fie tortura completă, trebuie să o facă în două luni succesive. Iar nouă, femeilor, ce ne mai place să îi chinuim!:D  Ne amăgim că dacă iubirea e mare, buchetul mare sau cadoul trebuie să fie pe măsură. Iar dacă ni se mai oferă și în intimitate și nu știe tot neamul, parcă nici nu s-a întâmplat. La ce bun că te cere în căsătorie și-și julește genunchii dacă nu ai poză cu inelul și sute de like-uri?! Avem așteptări. Iar dacă partenerul nu se ridică la nivelul lor ne îmbufnăm. Noi, femeile, facem scenarii, dramatizăm, ne isterizăm sau, dimpotrivă, adoptăm poziția silentio stampa. Ne plângem toți cât de greu ne e într-o relație și uităm cât de norocoși suntem să avem pe cineva care să ne iubească și pe care să iubim la rândul nostru. Clipa în care conștientizăm asta, e deja Valentine’s Day, chiar și într-o banală zi de marți.

Gesturile mici, o ținere de mână, un sărut pe frunte, o îmbrățișare, o vorbă bună, sunt toate, toate dovezi de afecțiune care transformă cotidianul în sărbătoare. Când nu eram într-o relație am încercat să celebrez iubirea în felul meu. M-am reîncărcat cu afecțiune oferind-o. Copiilor mei, părinților, prietenilor, elevilor mei. Paradoxal, te simți iubit când oferi necondiționat mai mult decât atunci când aștepți să ți se întâmple. Îți găsești jumătatea atunci când conștientizezi că, de fapt, până nu ai devenit întreg (întreagă), până nu ai învățat să te simți iubit/ă și fericit/ă și în singurătate nici nu aveai cum să dai de el/ea . Până atunci, înveți să iubești diminețile, cafelele servite în pijama în compania unui telefon de la un prieten sau prietenă dragă, înveți să iubești liniștea și intimitatea.

E ca atunci când mama te sfătuiește să te odihnești în timpul sarcinii , că după nașterea copilului vei avea multe nopți nedormite. Până apare jumătatea ta, faci pace cu tine, te amuzi sarcastic pe seama tuturor oamenilor care sărbătoresc Valentine’s Day și pe care, ipocritul din tine îi ironizează pentru lipsa de creativitate, uitând , de fapt, că odinioară erai și tu ca ei. Propun pe data de 14 să ne salutăm toți pe stradă, cu zâmbete pe buze, să avem răbdare în trafic fără a șuiera vreo vorbă de duh,să ne sunăm părinții și să le mulțumim că ne-au dat viață. Să sărbătorim trecerea unui an întreg în care ne-am prețuit și iubit reciproc, cu graditudine. Indiferent de statutul social, să ne răsfățăm cu muzică bună, să lenevim, să mâncăm ceva bun, să facem tot ce ne bucură sufletul. În definitiv, e doar o altă zi fericită.

Cei care sunteți singuri de Valentine’s Day sunteți , garantat mai emoționali zilele acestea. Dacă vă ajută cu ceva, am trecut și eu, la rându-mi prin asta. M-am simțit singură de sărbători de multe ori. Eram mereu consolată de prieteni cu replici de genul:”Ce e al tău e pus deoparte”, sau „Decât singurătate în cuplu, mai bine așa.” E greu să le dai dreptate atunci când, compulsiv, îți plângi de milă. Te cufunzi și mai mult în autocompătimire și îți spui că nu te iubește nimeni. M-am întremat abia în momentul în care am realizat că aveau dreptate. Și că în loc să îi obosesc cu lamentările mele poate ar trebui să prețuiesc mai mult faptul că îi am în viața mea. Să încerc să îi binedispun și eu, la rândul meu. În definitiv, nu aveam nici o altă insatisfacție în viață, în afara faptului că eram singură. Și  nici singură sau neiubită nu eram. Aveam  și am doi copii, o familie și prieteni minunați de a căror iubire uitasem complet. M-a lovit din senin că eram un om foarte norocos, înconjurat de foarte multă dragoste oferită necondiționat. Iar întâlnirea jumătății e doar o chestiune de timp.

Așa că am ales să las inima să îmi bată în primul rând pentru mine, apoi pentru ei, ca într-un final, să bată la unison. Am ales să dăruiesc pentru a primi acea afecțiune pe care mi-o doream oferită. Mi-am deschis ochii și am învățat să privesc și judec viața cu sufletul. Să încerc să devin asemeni omului pe care mi-l doresc alături. Am învățat că dacă încă nu exista în viața mea poate încă nu eram pregătiți unul pentru celălalt, că mai aveam timp ,că aveam la dispoziție încă un an de iubire în compania celor dragi, despre care să îi povestesc în momentul în care îl voi recunoaște. Iar între timp am zâmbit mult. Că asta mereu face oamenii fericiți.

 

Dumnezeu vă-mburde-n Rai!

Vă țuc și vă iubesc!

 

 

 

 

Categories: Blog Bianca Cigan

Author: bianca

Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *