Nu am crescut cu steak, sushi, cu hummus sau lava cake. Am fost hrăniți cu papricaș de cartofi, lăști cu brânză, fasole bătută și porloș cu mere. Ni s-a pus pe masă ce era la rând și savuram totul cu bucurie. Bunicile noastre făceau gnocchi de când lumea și pământul, deși nu au văzut lumea,dar le spuneu “cici” sau “goloande”.
Era mâncare simplă și ieftină, de post. Cicii bunicii erau frumoși, egali, milităroși, zâmbeau șăgalnic trași în haină de pesmet. Bunica era socăciță nemaipomenită și ne sfădea să nu mâncăm pe la vecini, ca toți bunicii de altfel. Dar pentru prunci orice mâncare e mai bună în altă parte.
Vecina ei, Năncica, pe care glasurile noastre de copii o strigau stâlcit “Lăncica”, făcea goloande; lungi șerpuiri de cocă fierte în zamă roșie de păsulă fiartă, din care ne înfruptam încercând să le sorbim cât mai zgomotos.Ne furișam îmbiați de mirosul rântașului inconfundabil și de chemarea ei plină de viață. Lăncica era femeie mânânțauă ca bunica. Dar mai sprințară și umbla desculță. Îi era drag să simtă glodul și iarba sub tălpile asprite de viață; O știa tot satul și se lăsa încălțată abia când venea frigul. Am reîntâlnit-o după mulți, mulți ani, la o înmormântare în Babța, desculță și neschimbată, de parcă timpul o iertase și uitase acolo, în traiul simplu. I-am amintit cu drag de vremuri cu cici și goloande, când ne jucam senini. M-a invitat să îi calc pragul încă o dată și am simțit parcă din nou că sunt copil. Poate secretul tinereții veșnice este să calci desculț, să simți pământul sub picioare, să ai curajul să fii tu, să zâmbești larg, să uiți de temeri și prejudecăți. Nu știu dacă o mai fi în viață, dar dacă e, îi spun: “Săru’mâna pentru masă! Dumnezeu vă-mburde-n Rai!”
