Pe vremea mea, (Acum realizez ce hilar sună să spui “pe vremea mea”, la 44 de ani!)copilul palid și mofturos de la oraș era trimis în “boot camp” la bunicii de la țară. Pe cei paterni, din fragedă pruncie îi pierdusem. Bunicul s-a prăpădit când nu aveam decât un an, și nu mi-l amintesc deloc.
Dar mi s-a povestit de dragul lui pentru grădinărit, de mâinile-i pricepute care altoiau pomii fructiferi, de perii din curtea casei, sub care se adunau neamurile să vorbească. Bunica mea din Blaja, copilă orfană de mamă,avea povestea ruptă parcă din telenovele. Crescuseră împreună copiii văduviți de soartă, ai lui, ai ei și ai lor, având povești dulci-amărui, nespuse vremuri multe. Guri multe de hrănit, odăi mici, primitoare, carne mâncau, ca mai toți oamenii la țară, abia în zi de sărbătoare. Dintr-un puiuț crud de casă dibacele bunici făceau și zamă, și friptură și măruntaie fripte, sporite cu multă ceapă și ou bătut. Și hrăneau multe suflete odată. Mâncau puțin, puținul să ajungă pentru fiecare.
Puținele reminescențe despre Blaja și cealaltă bunică,Jenica ( fusesem mereu fascinată de numele Eugenia, mi se părea “domnesc”) ,erau legate de o femeie zdravănă, cu părul împletit în coadă groasă, cu ochii mari și voce blândă, care mereu mă dojenea în glumă, de dragă ce-i eram, “Tu băbțancă, gură rè” “. Că, deh, eram cam nevorbită de mică și “ulicauă” și îmi pierdea urma ușor.De îndată ce am descoperit mersul de-a bușilea, simțeam că totul di-mprejur era de explorat. Fratele meu, mai mic decât mine cu un an și două luni, odorul cuminte și senin ce nu-ncurca pe nimeni, mă plictisea. Eram poprică și nu dormeam de amiază, că mult prea multe lucruri aveam de căutat. Nu aveam vreme de dormit puii de somn, nici de șezut degeaba. Și dispăream. Mi-a găsit creștetul bălai în lanul de tutun, pitit în curtea vreunor vecini sau, de eram mai necăjită, răzvrătită ,anunțam declarativ că mă duceam “în lume, după coteț”. Mă îmbuna degrabă cu vreo poamă dulce sau o vorbă mieroasă și uitam de toate.
Deși nu am amintiri prea multe despre draga de ea , una e vie și acum.
Avut-am parte de luptă cu cocoș, la singular, ce m-a marcat pe viață, la propriu. Stăteam cuminte în pragul de lemn al poieții într-o dimineață și priveam fascinată mâinile pricepute ale bunicii mulgând vaca. Cocoșul năzdrăvan, mereu pus pe harță, decise că eram pericol pentru dânsul și îmi sări direct în față, ciupindu-mă adânc. Bunica a sărit ca friptă să mă apere de înaripată, vărsându-și truda și năduful din șiștar cu spume pe podelele de lemn. Cred că de atunci am refuzat să mai beau lapte și nici cocoșii nu-mi mai plac, nici în ogradă, nici în societate. Atunci am învățat că zama pă cocoș e dulce răzbunare. Bunica a decis că era zi de sărbătoare și că dihania înaripată va trebui să moară, să-și afle pedeapsa ciupelit, umilit, cu crestei încrestate să-i zboare fulgii. Cu tăiței de casă să șteargă lacrimi și vindece orice supărare.
Când mă întreabă lumea de cicatricea de sub ochiul stâng, explic, senină, că e din ziua în care cocoșul a sfârșit în oală și când bunica mi-a făcut cea mai gustoasă supă.
