Pentru o femeie pe picioarele ei de o viață, perioada în care trebuie să se bage în service e ca atunci când nu vrei să alimentezi mașina deși e pe roșu. Știi că mai ai rezerva aceea câțiva kilometri.E o situație neplăcută, oricum ai da-o. Spitalizarea nu e o formă recreațională uzitată în rândul oamenilor normali. Cred că nici ipohondri nu se “țîpă pă linoleu “să ajungă internați, ca să mă exprim mai plastic. E nasol. Tot procesul.
E nasol chiar și momentul premergător internării. Îți faci mustrări de conștiință că lipsești de acasă și de la muncă și dai programul tuturor peste cap. Vii cu inima strânsă cât un purice, te lovește o stare anxietate și teamă, chiar dacă ești convinsă că vei fi pe mâini bune. Ți-e greu să te lași îngrijită, oblojită, să-mpovărezi pe alții. Cu toate astea, spitalizarea are efectul unei epifanii.
Oricât de înțepat ai fi, când te înțeapă aici, nu devii mai înțepat. Răsfăț din toate punctele de vedere. Dis de dimineață. Că e musai. Lucrurile pe care le iei ca absolut firești la domiciliu, devin aici mult-dorite binecuvântări. Și unele blagosloviri de odinioară aici devin stânjenitoare.
Porți pijama toată ziua și nu-ți place, deși, culmea, dacă faci asta acasă se numește relaxare. Te poți odihni, sedată de analgezice și încetinești ritmul, de musai, dar te doare. Chiar și asta e un chin pentru un om care e obișnuit să fie mereu în priză.
Folosești toalete comune și oricât de rău te-ai simți, și oricum ar arăta ele, te bucuri că o poți face șontâc pe picioarele tale. Mănânci mâncare dietetică, lipsită de grăsimi, asezonare și gust. Dar o mănânci, de n-ai încotro. Și te bucuri că tu poți să te hrănești singur, că aici sunt mulți oameni care își așteaptă cuminte rândul să li se dea în gură. Mâncare…
Dacă te numeri printre cei hrăniți de alții și ai vizitatori, îți dai seama cât de important ești în viața altora și cât de bun e orice gătit sau cumpărat de ai tăi. Papilele tale gustative au și ele o epifanie a lor.
Sunt colegă de suferință cu doamne mult mai în vârstă decât mine, care se chinuie cu alte baiuri, mai mari decât ale mele, care se bucură că au cu cine să mai schimbe câte o vorbă. Mă întreabă eu ce am pățit, câți copii am, de sunt măritată au ba și în câteva minute încep să mi se confeseze. Mi-e drag de ele, sunt calde, nevorbite, avide după un zâmbet și o vorbă bună. Indiferent de numărul de riduri, sunt imobilizate că viața a decis că era musai să le tragă cumva frâna de mână. Păcat că asta vine cu durere.
În timp ce o ajut pe doamna din salonul meu să pape, fac haz de necaz și zic că eu am venit doar la îndreptat caroseria. Că am jucat un x/o cu chirurgul și am primit drept premiu pantof cu toc din ultima colecție de primăvară-vară, cu tracțiune pe dreapta. Că am cârje cu ochi de pisică, gata să fac o liniuță pe hol, spre baie, cu oricare.
Bunicile, cum sunt numite de către asistente, se amuză și îmi spun să mă opresc că orice zgâlțâit de la râs le doare . Mă doare și pe mine, că văd câtă durere au de la singurătate și, mă-nfioară gândul că nu aș vrea vreodată să-mi văd părinții așa în suferință. Când îți bagi picioarele în bătrânii tăi, doare. Dar parcă toată lumea aici e drăguță, de la îngrijitoare, asistente, până la medici, să compenseze pentru izolare și însingurare. Și au cu noi multă răbdare. Bolnavii, suntem toți niște copii în trupuri sfărâmate. Iar pentru faptul că au atâta grijă atent să ne repare, pentru asta le sunt sincer și profund recunoscătoare.
P.S. Mi-e dor de voi!
Să fiți cu toții sănătoși, voioși și Dumnezeu vă-mburde-n Rai!