Fiecare cu pizza mă-sii

Orice în viața asta e asemeni unei rețete. Totul e personal și personalizat. Fie ea rețetă gastronomică, medicală sau cale de urmat, totul depinde de vârstă, pregătire, dotare, buget și decizie asumată pe moment. Analogiile culinare îmi sunt mai la îndemână, dar ce voi spune nu e doar despre bucătăreală.

Gusturile se educă, la început, în familie, dar, cel mai mult, se autoeducă prin experiențe noi, călătorii și lecția modestiei. Ce e pe gustul meu, poate, pentru alt om e factor iritant, alergen sau greu de digerat, prea scump sau o necunoscută culturală. Pentru a percepe ceva nou, îți trebuie deschidere.  Asemeni opiniilor sau adevărului personal. Dacă nu ai ieșit din Cucuieții de Vale niciodată, pentru că nu ai avut posibilitatea, nu vei avea termen de comparație vreodată. Îți va fi bun doar ce  îți e familiar.

Te va intriga doar faptul că vecina mamei face goloande în loc de cici. Și asta e o primă formă de trezire, prin curiozitate. Vei vrea ca și mama ta să facă uneori goloande. De câte ori nu au venit copiii mei acasă să-mi spună că la cutare coleg au mâncat ceva diferit? Și asta a fost o provocare și pentru mine să ies din rutină. Puteam să o iau ca o experiență bună sau, dimpotrivă, să mă supăr.

Dacă mie îmi plac murăturile doar în saramură, că așa mi-a inoculat mama că sunt bune, toți castraveții în oțet mi se vor părea niște acrituri varză. Cu asta nu e nicio problemă. Până nu încerc să îi bag pe  gâtul altora, la rândul meu.

De  câte ori nu am fost forțați să mâncăm ceva ce nu era pe gustul nostru în copilărie? Și unde a condus asta? La respingerea și sila față de ceva. În cazul meu, am detestat zama de șălate deși toți îmi spuneau că e sănătoasă, gustoasă și  simplă; nu m-am atins de ea niciodată pentru că, în percepția mea, frunzele de salată verde au textura unui spălător din tifon fleoșcăit de pe vremea bunicii care înoată într-o oală de zer.

Nu m-am apropiat cu drag nici  de sarmale de până la vârstă adultă pentru că toată lumea mă silea să le mănânc în pruncie. Le-am redescoperit și vrut să le gust abia când toți ai mei au înțeles că nu îmi plac și m-au lăsat să fac ce vreau în ritmul meu. Supa de șălate e în continuare zamă non grata.

În viața asta, copilul e hrănit și ia ce i se dă în gură, adultul hrănește și se hrănește singur sau cu alții, iar mai apoi, la bătrânețe, e hrănit din nou de alții.

Când ajungem să gătim, la început, urmăm rețetele altora cu sfințenie, ne ardem, tăiem și încercăm timid să depășim bariere. Pe când ne deprindem cu gătitul, ne săturăm de gusturile familiare și ne lamentăm că nu mai știm ce să facem, că ar fi bine de încercat ceva nou, și apoi, paradoxal, ajungem din nou la aceleași tocănițe pe care le facem de o viață. Rutina, obișnuința sunt cele care ne dau confort cald dar ne și opresc din a crește. Scuze găsim mereu: că durează prea mult, că nu avem ingredientele necesare, că precis nu ne va ieși bine, sunt cele mai frecvente moduri de autosabotare.

Cele mai delicioase rețete sunt acelea pe care le accepți și care te bucură, chiar dacă sunt laborioase sau, dimpotrivă,  incredibil de simple.

Și înghițim cu greu, asemeni copiilor îndopați cu forța, sfaturile nedorite, indiscreția și agresivitatea. Atât în viață, cât și în bucătărie. Pizza făcută de mama proprie e întotdeauna cea mai bună. Și fiecare are mamă diferită. Dar dacă, culmea, soțului îi place numai pizza mă-sii proprii și doar acolo este bună, te înfurii ca o porodică.

Poți să îi dai cuiva o rețetă perfectă pentru tine de prăjitură și totuși, paradoxal, cu toate vlogurile și sfaturile de pe lume să îi iasă o turtă pleoștită, dacă nu are experiență, îndemânare sau, pur și simplu, drag de gătit. Și nu e absolut nicio problemă.

Poți unui om să îi explici rețeta succesului profesional sau personal, să îl școlești, să îl ghidezi și, cu toate astea, succesul să nu îi surâdă sau să îl respingă, că lamentarea și autocompătimirea îi sunt culcuș de care nu se poate desprinde.

Liberul arbitru există, slavă Cerului, în noi toți. La fel cum există acceptarea, respectul și norocul de avea dreptul și puterea de a face lucrurile așa cum ne este nouă bine. A decide ce ne este nouă bine e o chestiune de asumare. Să știi ce vrei, ce îți surâde, ce te bucură, e lucru mare. Să știi să te iubești suficient de mult, încât să nu îți lași obrajii îndopați defel cu niciun  fel ce îți displace e primul tău pas spre a-ți scrie propria rețetă, pe gustul tău, în timpul tău. Să vă fie pizza fericită, iar cui nu-i place sau convine, trimiteți-i în pizza mă-sii!

Alte postări

Reprogramare

Nu mă pricep la tehnică prea bine. Și, de fapt, ori de câte ori o imprimantă sau un gadget mă puneau la încercare, eu renunțam ușor, cu resemnare. Poate că ți-e familiar și ție. Renunți pentru că n...

Lalele pentru copila din oglindă

După un gângurit, când încercai să faci o noimă, lalațiune a urmat, melodios. „Ma-ma” ai îngăimat, spre bucuria, spre ușurarea și- ncântarea tuturor. Ai învățat că lumea te acceptă, te vrea și te c...

Prizonierii trecutului

Cu ochi mijiți te uiți acum la soare, nu-ți mai ferești privirea, nu vrei lentile protectoare. E adevărul tău, nu-ți mai miroase a destin și, temător, încet îl sorbi din Graal. E-al tău pocal. ...

Trandafirii înfloresc și în întuneric

Ai răsărit din rădăcini forțat tăiate din mici bucăți de trup de floare, firave împământeniri sub bure protectoare. Când ți-ai deschis bobocul în splendoare de zi caldă, sub șăgalnic soare, au dat ...

Curajul de a-ți fi frică

Frica e scutul apanaj atunci când vrei să îți amorțești toate celelalte simțuri. Te paralizează într-o stare de conservare în care nu poți să îți concentrezi esența decât spre tine, spre acel punct...

Cincizeci de umbre ale iubirii

Iubirea e tablou pictat în griuri colorate, al cărei autor și subiect ești tu. Te porți prin tot spectrul de culori, prin tonuri reci, străine, timide, temătoare, prin profunzimi aprinse de ale pas...

Frumoasa trezită din pădure…

„A fost odată ca niciodată” e începutul fiecărei utopii pe care copii de ieri și azi de pe tot mapamondul au citit-o cel puțin odată. În fiecare dintre poveștile cu prințese, întâmplător sau nu, ar...

Fetiței din mine

  Mâine e despre copiii noștri. Azi e despre copiii din noi. M-am gândit să vă reamintesc de ei. Poate așa, mâine se vor bucura mai mulți copii, de toate vârstele. Recent am ajuns la conștient...

Fiecare cu pizza mă-sii

Orice în viața asta e asemeni unei rețete. Totul e personal și personalizat. Fie ea rețetă gastronomică, medicală sau cale de urmat, totul depinde de vârstă, pregătire, dotare, buget și decizie asu...

Pe-un picior de “vai”…

Pentru o femeie pe picioarele ei de o viață, perioada în care trebuie să se bage în service e ca atunci când nu vrei să alimentezi mașina deși e pe roșu. Știi că mai ai rezerva aceea câțiva kilomet...

O sâmbătă divină.

O sâmbătă divină Probabil cine mă cunoaște doar dincolo de ecran, are impresia că eu bucătăresc mai toată ziua. Nope. Bucătăresc de multe ori și în somn. Sunt o femeie cu slujbe full-time, ca multe...

Rupt din Rai

Te întorci la muncă după două săptămâni cu tine. Nu ți-au ajuns. Dar parcă ți-a ajuns din “porcării”, dulcegării pudrate cu zahăr vanilinat, că și acela e sintetic. Și ți-a ajuns din ospătat și din...

Să iubești sau nu cu inimioare?

Nici nu știu dacă este de bine sau de rău faptul că iubirea a ajuns să fie celebrată prin globalizare.Mereu vor fi păreri în tabere adverse, și toți, migrând în funcție de circumstanțe, ne regăsim ...

Cici, goloande, bunica și Lăncica

Nu am crescut cu steak, sushi, cu hummus sau lava cake. Am fost hrăniți cu papricaș de cartofi, lăști cu brânză, fasole bătută și porloș cu mere. Ni s-a pus pe masă ce era la rând și savuram totul ...

Dragoste desculță

Duminică, gătiți de teatru, la o piesă jucată la Casa de Cultură, despre divorț, căsătorie și iubire, am stat cu toții cu paltoanele în poale, nevoie mare, ca babele la bal în sat. Că, deh, de unde...

Extemporal Atemporal

Bunica (ca toți înțelepții omenirii) avea o vorbă. Mă rog, avea multe vorbe. Dar dacă nu știam ce să (mă) fac, mă sfătuia să-i dau timp. Mă tot întrebam : “Cui?Cine îmi ia timpul și ce face cu el?”...

Supă de cocoș pentru suflet de copil

Pe vremea mea, (Acum realizez ce hilar sună să spui “pe vremea mea”, la 44 de ani!)copilul palid și mofturos de la oraș era trimis în “boot camp” la bunicii de la țară. Pe cei paterni, din fragedă ...