Frumoasa trezită din pădure…

„A fost odată ca niciodată” e începutul fiecărei utopii pe care copii de ieri și azi de pe tot mapamondul au citit-o cel puțin odată. În fiecare dintre poveștile cu prințese, întâmplător sau nu, are loc fie o adormire ( știu vreo două somnoroase din povești), fie o amuțire, fie o slugărnicie, impuse de către o altă prezență feminină, culmea.

Mișcarea feministă trebuia să aibă antecedente literare din vremuri atemporale, nu-i așa?! Că feminismul, din păcate, nu e despre acceptarea femeilor de orice fel, ci despre acceptarea femeii tranformată într-o luptătoare.

Ce e rău în toate poveștile astea, vă întrebați, că doar au finaluri fericite?

Cu ce să începem? Începem cu Aurora, prințesa adormită. Psihanalizată, frumusețea asta blondă parcurge un traseu inițiatic mai dificil decât oricare provocare de-a lui Făt-Frumos.

Născută , aparent, să aibă un destin frumos, în puf și privilegii regești, e blestemată la botez de una dintre ursitoare la somn vecin cu moartea clinică provocat de simpla atingere a unui fus la vârsta înfloritoare a adolescenței. Și, ca melodramatismul să crească exponențial, se poate trezi din visarea profundă doar primind sărutul iubirii adevărate. S

ay what?! Adică abia ajunge la etatea la care să poată cunoaște fiorul iubirii și , tam-nesam, e pedepsită să încremenească în acea etapă de dezvoltare emoțională până descoperă binecuvântarea dragostei profunde.

Sărmanii părinți din basm, purtători pasivi de karmă rea, încearcă orice metodă posibilă de prevenire a dramei unicei lor fiice. Știți voi :Imediat după botez , din dragoste tutelară bine intenționată își trimit singura moștenitoare în pădure și o încredințează spre creștere unor entități cu puteri supraomenești, aparent mult mai capabile de a o proteja decât ei înșiși.

Dacă asta nu dă rană profundă de abandon, nu știu ce dă! Biata copilă, crescută în inima pădurii, departe de iubirea părintească, învață să iubească, vorba aceea, râul- ramul, căprioara, fluturașii. V-a și zburat gândul la Albă-ca-Zăpada, nu-i așa? Aceea e altă poveste, pentru altă dată.

Revenind la Aurora, ea primește iubire, căldură, ocrotire de la zânele bune atâta timp cât rămâne copilă. Realitatea abandonului o lovește abia în momentul dulce- amar în care între ea și misteriosul tânăr din poveste se înfiripă primii fiori ai îndrăgostirii adolescentine.

Decât s-o lase pradă iubirii proaspăt înmugurite, vindecătoare, mai bine o trădează și ele,  fidele karmei dusă de generații resemnate și, chipurile,  fata le scapă printre degete. Cu alte cuvinte, iubire condiționată la pătrat. Asta nu mai sună la fel de poetic.

Reîntâlnirea cu părinții biologici e la fel de dureroasă precum abandonul inițial. În loc să reînnodeze prin iubire sacră, necondiționată, legătura cu propria lor fiică, aceștia o supun robotic , temător , destinului prezis odinioară.

Frumoasa noastră ia somn de amorțire, că șocul e prea mare. Și dorm ca ea toți semenii din cetate.

Prințul, care o știe abia de câteva minute, e unicul care -i vorbește limbajul de iubire ? Singurul care o vede cu adevărat și-i oglindește asta? Și nu părinții proprii de la care te-ai aștepta să o sărute dulce, cu iubire pură? Adevărul blestem e ruperea legăturii părintești, nu adormirea-n sine.  Căderea în somn veșnic e durerea fără mângâiere care o face să închidă ochii la iubire și la viață.

Hmm, viața nu bate filmul, nici povestea.

Somnul e singurul refugiu, loc în pace și când momentul oportun de început de vindecare vine, vine și-al ei e tresările cu ochi deschiși, vindecătoare, resuscitantă (după, probabil, hipnoză și psihoterapie).

Trezirea ei e muncă lungă, de decenii în care-a stat cu ochi închiși, dormind, în dureroasă supraviețuire. Trezirea ei salveză tot ce-i este drag și ei și alor ei deopotrivă.

Și întrebarea ce răsare e următoarea: cine a salvat pe cine? Poate că a venit momentul să rescriem un final deschis înspre povești despre trezire.

Alte postări

Reprogramare

Nu mă pricep la tehnică prea bine. Și, de fapt, ori de câte ori o imprimantă sau un gadget mă puneau la încercare, eu renunțam ușor, cu resemnare. Poate că ți-e familiar și ție. Renunți pentru că n...

Lalele pentru copila din oglindă

După un gângurit, când încercai să faci o noimă, lalațiune a urmat, melodios. „Ma-ma” ai îngăimat, spre bucuria, spre ușurarea și- ncântarea tuturor. Ai învățat că lumea te acceptă, te vrea și te c...

Prizonierii trecutului

Cu ochi mijiți te uiți acum la soare, nu-ți mai ferești privirea, nu vrei lentile protectoare. E adevărul tău, nu-ți mai miroase a destin și, temător, încet îl sorbi din Graal. E-al tău pocal. ...

Trandafirii înfloresc și în întuneric

Ai răsărit din rădăcini forțat tăiate din mici bucăți de trup de floare, firave împământeniri sub bure protectoare. Când ți-ai deschis bobocul în splendoare de zi caldă, sub șăgalnic soare, au dat ...

Curajul de a-ți fi frică

Frica e scutul apanaj atunci când vrei să îți amorțești toate celelalte simțuri. Te paralizează într-o stare de conservare în care nu poți să îți concentrezi esența decât spre tine, spre acel punct...

Cincizeci de umbre ale iubirii

Iubirea e tablou pictat în griuri colorate, al cărei autor și subiect ești tu. Te porți prin tot spectrul de culori, prin tonuri reci, străine, timide, temătoare, prin profunzimi aprinse de ale pas...

Frumoasa trezită din pădure…

„A fost odată ca niciodată” e începutul fiecărei utopii pe care copii de ieri și azi de pe tot mapamondul au citit-o cel puțin odată. În fiecare dintre poveștile cu prințese, întâmplător sau nu, ar...

Fetiței din mine

  Mâine e despre copiii noștri. Azi e despre copiii din noi. M-am gândit să vă reamintesc de ei. Poate așa, mâine se vor bucura mai mulți copii, de toate vârstele. Recent am ajuns la conștient...

Fiecare cu pizza mă-sii

Orice în viața asta e asemeni unei rețete. Totul e personal și personalizat. Fie ea rețetă gastronomică, medicală sau cale de urmat, totul depinde de vârstă, pregătire, dotare, buget și decizie asu...

Pe-un picior de “vai”…

Pentru o femeie pe picioarele ei de o viață, perioada în care trebuie să se bage în service e ca atunci când nu vrei să alimentezi mașina deși e pe roșu. Știi că mai ai rezerva aceea câțiva kilomet...

O sâmbătă divină.

O sâmbătă divină Probabil cine mă cunoaște doar dincolo de ecran, are impresia că eu bucătăresc mai toată ziua. Nope. Bucătăresc de multe ori și în somn. Sunt o femeie cu slujbe full-time, ca multe...

Rupt din Rai

Te întorci la muncă după două săptămâni cu tine. Nu ți-au ajuns. Dar parcă ți-a ajuns din “porcării”, dulcegării pudrate cu zahăr vanilinat, că și acela e sintetic. Și ți-a ajuns din ospătat și din...

Să iubești sau nu cu inimioare?

Nici nu știu dacă este de bine sau de rău faptul că iubirea a ajuns să fie celebrată prin globalizare.Mereu vor fi păreri în tabere adverse, și toți, migrând în funcție de circumstanțe, ne regăsim ...

Cici, goloande, bunica și Lăncica

Nu am crescut cu steak, sushi, cu hummus sau lava cake. Am fost hrăniți cu papricaș de cartofi, lăști cu brânză, fasole bătută și porloș cu mere. Ni s-a pus pe masă ce era la rând și savuram totul ...

Dragoste desculță

Duminică, gătiți de teatru, la o piesă jucată la Casa de Cultură, despre divorț, căsătorie și iubire, am stat cu toții cu paltoanele în poale, nevoie mare, ca babele la bal în sat. Că, deh, de unde...

Extemporal Atemporal

Bunica (ca toți înțelepții omenirii) avea o vorbă. Mă rog, avea multe vorbe. Dar dacă nu știam ce să (mă) fac, mă sfătuia să-i dau timp. Mă tot întrebam : “Cui?Cine îmi ia timpul și ce face cu el?”...

Supă de cocoș pentru suflet de copil

Pe vremea mea, (Acum realizez ce hilar sună să spui “pe vremea mea”, la 44 de ani!)copilul palid și mofturos de la oraș era trimis în “boot camp” la bunicii de la țară. Pe cei paterni, din fragedă ...