„A fost odată ca niciodată” e începutul fiecărei utopii pe care copii de ieri și azi de pe tot mapamondul au citit-o cel puțin odată. În fiecare dintre poveștile cu prințese, întâmplător sau nu, are loc fie o adormire ( știu vreo două somnoroase din povești), fie o amuțire, fie o slugărnicie, impuse de către o altă prezență feminină, culmea.

Mișcarea feministă trebuia să aibă antecedente literare din vremuri atemporale, nu-i așa?! Că feminismul, din păcate, nu e despre acceptarea femeilor de orice fel, ci despre acceptarea femeii tranformată într-o luptătoare.

Ce e rău în toate poveștile astea, vă întrebați, că doar au finaluri fericite?

Cu ce să începem? Începem cu Aurora, prințesa adormită. Psihanalizată, frumusețea asta blondă parcurge un traseu inițiatic mai dificil decât oricare provocare de-a lui Făt-Frumos.

Născută , aparent, să aibă un destin frumos, în puf și privilegii regești, e blestemată la botez de una dintre ursitoare la somn vecin cu moartea clinică provocat de simpla atingere a unui fus la vârsta înfloritoare a adolescenței. Și, ca melodramatismul să crească exponențial, se poate trezi din visarea profundă doar primind sărutul iubirii adevărate. S

ay what?! Adică abia ajunge la etatea la care să poată cunoaște fiorul iubirii și , tam-nesam, e pedepsită să încremenească în acea etapă de dezvoltare emoțională până descoperă binecuvântarea dragostei profunde.

Sărmanii părinți din basm, purtători pasivi de karmă rea, încearcă orice metodă posibilă de prevenire a dramei unicei lor fiice. Știți voi :Imediat după botez , din dragoste tutelară bine intenționată își trimit singura moștenitoare în pădure și o încredințează spre creștere unor entități cu puteri supraomenești, aparent mult mai capabile de a o proteja decât ei înșiși.

Dacă asta nu dă rană profundă de abandon, nu știu ce dă! Biata copilă, crescută în inima pădurii, departe de iubirea părintească, învață să iubească, vorba aceea, râul- ramul, căprioara, fluturașii. V-a și zburat gândul la Albă-ca-Zăpada, nu-i așa? Aceea e altă poveste, pentru altă dată.

Revenind la Aurora, ea primește iubire, căldură, ocrotire de la zânele bune atâta timp cât rămâne copilă. Realitatea abandonului o lovește abia în momentul dulce- amar în care între ea și misteriosul tânăr din poveste se înfiripă primii fiori ai îndrăgostirii adolescentine.

Decât s-o lase pradă iubirii proaspăt înmugurite, vindecătoare, mai bine o trădează și ele,  fidele karmei dusă de generații resemnate și, chipurile,  fata le scapă printre degete. Cu alte cuvinte, iubire condiționată la pătrat. Asta nu mai sună la fel de poetic.

Reîntâlnirea cu părinții biologici e la fel de dureroasă precum abandonul inițial. În loc să reînnodeze prin iubire sacră, necondiționată, legătura cu propria lor fiică, aceștia o supun robotic , temător , destinului prezis odinioară.

Frumoasa noastră ia somn de amorțire, că șocul e prea mare. Și dorm ca ea toți semenii din cetate.

Prințul, care o știe abia de câteva minute, e unicul care -i vorbește limbajul de iubire ? Singurul care o vede cu adevărat și-i oglindește asta? Și nu părinții proprii de la care te-ai aștepta să o sărute dulce, cu iubire pură? Adevărul blestem e ruperea legăturii părintești, nu adormirea-n sine.  Căderea în somn veșnic e durerea fără mângâiere care o face să închidă ochii la iubire și la viață.

Hmm, viața nu bate filmul, nici povestea.

Somnul e singurul refugiu, loc în pace și când momentul oportun de început de vindecare vine, vine și-al ei e tresările cu ochi deschiși, vindecătoare, resuscitantă (după, probabil, hipnoză și psihoterapie).

Trezirea ei e muncă lungă, de decenii în care-a stat cu ochi închiși, dormind, în dureroasă supraviețuire. Trezirea ei salveză tot ce-i este drag și ei și alor ei deopotrivă.

Și întrebarea ce răsare e următoarea: cine a salvat pe cine? Poate că a venit momentul să rescriem un final deschis înspre povești despre trezire.