Frica e scutul apanaj atunci când vrei să îți amorțești toate celelalte simțuri. Te paralizează într-o stare de conservare în care nu poți să îți concentrezi esența decât spre tine, spre acel punct, spre acea bătaie de inimă cât un purice, care nu îți dă voie să îți descleștezi pumnii, te face să te gârbovești, să te faci mic, nevăzut, acceptat, adaptat.
E un drob de sare pus pe raftul conștiinței tale, gata să cadă în orice moment și să se spargă în mii de așchii ascuțite ca o lamă.
Frica de Divinitate, frica de alții sau frica de a te iubi pe tine însuți și a-ți asuma identitatea sunt la fel de rele, în ceea ce mă privește.
În ciuda aparențelor, am fost un om timid de când mă știu. Mi-a fost frică de ce alții ar putea să spună sau să creadă despre imperfecțiunile mele de neiubit, pe care m-am căznit să le ascund sub scutul unei asumări de sine false. M-am adaptat cameleonic la ce știam că oamenii așteaptă să ofer sau spun, doar ca să nu par altfel, să fiu cuminte și docilă.
Am devenit ceea ce noi numim eufemistic „femeie de putere” de musai, de nevoie, că n-a fost altă cale.
Mi-a fost frică să spun „Nu!” de teamă că cetatea mea de oameni se va transforma în peșteră de pustnic.
N-am îndrăznit să duc până la capăt gânduri, să spun cu voce tare ce visez sau simt în fiecare por al materiei mele de femeie de teamă că mi se va spune „Ai visat destul, e o prostie”.
M-am făcut mică, nevăzută, ușor de acceptat, de digerat, de vrut și exploatat din teamă că puterea mea interioară are aripi de fier al căror fâlfâit ar crea unde și furtuni ce m-ar lăsa să zbor prea sus, ar mătura și fulgi de pitulice și frunze uscate și solzi de târâtoare, acolo unde nu zboară multe alte înaripate.
De teamă că acolo sus, în liniștea aceea, ajungi doar dacă crezi că aripile de metal chiar pot să zboare și că da, aceasta este, cu adevărat putere.
Puterea e să crezi că frica ta cea mai măruntă sau mai mare e catalizator în care să te-ncrezi, e umbra ta, de care e timpul să nu te mai îndepărtezi, că e acolo menită spre ghidare. E umbra ta pe care s-o privești în ochi, s-o iei de mână, să te așezi la o cafea cu ea, să o privești, să-i mulțumești, s-o iei de mână și s-o lași să îți îndrume calea înapoi spre tine.
În ea tu să plonjezi ca acvila cu aripile strânse și-atunci când ți se pare că-i căderea mai periculoasă să îți desfaci în desfătare brațele de fier larg și să privești cu lacrimi de admirație umilă în ce sfere și ce culmi de observare ți-ai dat voie să te odihnești de această dată.
Puterea e credința că de-ți zboară fulgii, asemeni unei păsări Phoenix, tu vei renaște din cenușă și-apoi din paie, fulgi și glod tu îți vei construi cu dăruire cuibul.
