Ai răsărit din rădăcini forțat tăiate din mici bucăți de trup de floare, firave împământeniri sub bure protectoare.
Când ți-ai deschis bobocul în splendoare de zi caldă, sub șăgalnic soare, au dat buluc spre tine cu sete de frumos și grădinari, și-albine și gâze pestilențiale.
Ți-a fost flatare atâta roi și zarvă, și ai crezut, o clipă, că totul îți servește. Că este adorare, că frumusețea-ți schimbă lumea, o umple de-ncântare.
Ți-ai afișat toți ghimpii ca să te protejezi mai tare, dar ei, mascați de parfum dulce, oricum
n-au fost un scut fidel. Te-ai ofilit treptat când roiul se hrănea din seva-ți dulce, atras de-al tău parfum și-a ta culoare. Nu era special deloc bobocul, ai învățat că miezul tău le era hrană și devenea a ta pierire.
Ai învățat că frumusețea ta e admirată și mai mult de e-n captivitate. Că floarea ta va înflori și noaptea, doar că-ți va fi ciuntită vița. Și o vei face în glastre-nalte, în case austere, și nu în prelungiri de rădăcini sub clar de lună.
Te vei desface și-n zori de zi și nevăzut, pe întuneric pentru alții dar și ca mântuire, pentru tine, sperând că-ți vor planta din tijă, sub bură, spre-nnoire.
