După un gângurit, când încercai să faci o noimă, lalațiune a urmat, melodios. „Ma-ma” ai îngăimat, spre bucuria, spre ușurarea și- ncântarea tuturor.
Ai învățat că lumea te acceptă, te vrea și te cuprinde-n brațe iubitor, dacă zâmbești cu suflet larg la toate, de cânți, dansezi și ești copil cuminte, ascultător.
Că supărarea tre’ să treacă, că nu e loc de plâns, de nervi, că nu se cade, că nu e voie, „Shh!”, fii temător.
C-aduci rușine de greșești, că vor perfecțiune, că ești prea mult, ești prea puțin, un impostor.„De ce nu ești și tu ca nu știu care?”, că vei fi singur și deloc nu e ușor.
Cu cât mai mult tu ai ales să-i fericești pe alții, să uiți de „nu”, să te pliezi, să fii conform normelor lor, cu-atât mai tare a căzut copilul în uitare, nu-l recunoști, dar simți că îți e tare dor.
E timpul lui, să-l duci acum cu tine, străbați poteci străine tuturor; te răsucești și te întorci la tine, în spiralat, lung dialog interior.
El stă pitit în colțul din odaia în care-n suflet ai ales demult să-l pui, se vrea văzut, ținut de mână, dulce, chiar dacă mare cu tumult tu te-ai făcut.
Adult-copil, descuie a ta ușă, deschide-o larg, cu un surâs, cu flori, îți ești odor. Cu brațe pline de lalele blânde, privește-te înlăcrimat, oftează, admiră-te-n oglindă iubitor!
