Nu mă pricep la tehnică prea bine. Și, de fapt, ori de câte ori o imprimantă sau un gadget mă puneau la încercare, eu renunțam ușor, cu resemnare. Poate că ți-e familiar și ție.
Renunți pentru că noul copleșește, te simți neputincios și temător, că nu faci față, deși de multe ori aflat-ai , cu stupoare, că e cu mult mai simplu decât credea al tău căpșor.
Am învățat că toți te butonează. Ești programat să spui, să crești, să reacționezi, să-nghiți, să ții de algoritm, să fii ca toți, fără înduplecare, să-ncerci să mulțumești pe toți oricum nu poți.
Faci „copy paste”, și „Control A ” prea mult, te copleșește. În tab ferestrele deschise-s mii și mii. Te lingușesc, te laudă „Că nimeni nu-i ca tine”, „Că doar tu poți”, te învinovățesc că „Știi, și eu fac mult prea multe”, doar ca să-nghiți docil, să faci în plus ce știi.
„C-așa-i sistemul și nu ai ce-i face”, îi înțelegi, empatizezi, te biciuiești când planu-impus nu ți iese, când ce ar trebui de fapt e să tastezi un „Control, Alt, Delete”.
Mereu va fi vreun om nemulțumit de tine, cu atât mai mult cu cât începi să te devirusezi.
Dă-ți un restart, spune-le „Nu”, grăiește, că-i viața ta de dus, nu e a lor. Învață că în viața ta, firește, doar tu ar trebui să-ți fii programator.
E timpul tău, nu-l împrumuți la nimeni, că nu primești cămată și e trecător, e-al tău de dat dacă-ți aduce pace, de nu, nu e problema ta, e-a lor.
