Nu cred că există exemplu mai bun pentru a susține faptul că suntem dependenți de nefericire decât ardelenescul „ioi”. E „ioi” când suntem uimiți că ceva de neconceput pentru valorile noastre fixe se poate întâmpla. E „ioi” când ne prindem de ceva întârziat, că, na, suntem mai molcomi la procesat informație uneori. E „ioi” când ne îngrozește ceva cu ce nu rezonăm sau judecăm, că suntem atât de docili și fideli sistemului încât nu ne putem da voie să acceptăm altceva. E „ioi” când doare tare și numai așa putem urla. Și e „ioi” când răsuflăm ușurați că, ce a fost mai greu, a trecut. „Ioi” e acea cârjă emoțională specială de care dispunem transgenerațional și, pe care sunt recunoscătoare că o avem.
Faptul că noi, ardelenii, folosim aceeași interjecție cu atât de multe valențe, este, după părerea mea, un indicator clar că, în subconștient, habar n-avem ce emoții trăim. Asta fie a venit din nevoia de a deruta adversarul cu „una zice, alta simte”, fie a venit din lipsa unei corelări profunde între grai și emoție. Indiferent cum ai lua-o, ne judecăm atunci când îndrăznim să simțim și exprimăm durere, deamăgire sau nemulțumireși ne ferim de a fi văzuți sau percepuți în toată splendoare vulnerabilității noastre.
Îmbrăcăm adesea haina indiferenței, a indisponibilității, a siguranței de sine, când, în realitate, suntem mai plini de bullshit decât un balon cu aer pe care îl umflăm, tacticos, din guma noastră mestecată până după ce și-a pierdut savoarea. E o reminescență a durerii pe care, din fidelitate pentru neamul care ne-a adus pe lume și ne crește , ne-o transformăm într-un blazon. De mergi pe stradă și te-ntreabă cineva cum îți mai merge, îi spui un:” Nu mă laud” sau „Mergem înainte” sau ” E loc de mai bine, ca la toată lumea.”
Înveți, de vrei să te faci bine, că a invoca durerea e pretext minune ce îți dă compasiune, autocompătimire, atenție, apropiere, dăruire, grijă, lucruri normale de care nu ai avut parte suficientă din varii motive. E greu de digerat, e greu și de schimbat dar nu e imposibil. Paradoxal, primirea fericirii e mai grea decât purtarea durerii în spinare. Simți vinovăție, disconfort, ai tendința de a o respinge, de a te judeca dacă o simți și manifești în preajma celor care sunt în suferință sau durere. Te activezi în salvator și-ncerci să-i faci mai bine pe cei din jur, în loc să-ți vezi de tine.
„I hate to burst your bubble” e una dintre propozițiile cele mai dure pentru omul care încearcă să se conecteze la fericire. Dacă te-ai entuziasmat pentru ceva și prinzi curaj să- i povestești cuiva, fii cu mare băgare de seamă în mâinile cui te-ncrezi să-ți spargă bula. De ai ajuns delulu și o iei pe arătură, asta te va împământa degrabă. De nu, ea te va face să te îndoiești de tine, de deciziile tale, de obiectivitatea cu care îți folosești sistemul de valori. În ambele cazuri, totuși, e un pas mare spre vindecare. Ca să primești cu bucurie bucuria, trebuie să ai curajul să umfli din nou baloane, să dai deoparte degete arătătoare insinuante și să te focusezi pe bine.
Și revenind la „ioi”, o singură excepție există. Aceea în care îndrăznești să faci primi pași spre a te debarasa de blazonul autopunitiv al nefericirii. Atunci când ești recunoscător, chiar și pentru o clipă, că percepi tot cu simțurile împrejurimile sau în lăuntrurile tale și scoți un „ioi” mai dulce decât o rugăciune. Când îi permiți Divinității să îți penetreze platoșa durerii și să ți-o îndepărteze. Atunci înveți că a face baloane din gumă de mestecat e din nou o joacă lipicioasă, dulce, o zeflemea, o bulă pe care o umfli cât de mare vrei și nu lași să ți-o mai spargă nimeni, că doar tu îi simți dulceața .