Dependența de nefericire

Nu cred că există exemplu mai bun pentru a susține faptul că suntem dependenți de nefericire decât ardelenescul „ioi”. E „ioi” când suntem uimiți că ceva de neconceput pentru valorile noastre fixe se poate întâmpla. E „ioi” când ne prindem de ceva întârziat, că, na, suntem mai molcomi la procesat informație uneori. E „ioi” când ne îngrozește ceva cu ce nu rezonăm sau judecăm, că suntem atât de docili și fideli sistemului încât nu ne putem da voie să acceptăm altceva. E „ioi” când doare tare și numai așa putem urla. Și e „ioi” când răsuflăm ușurați că, ce a fost mai greu, a trecut. „Ioi” e acea cârjă emoțională specială de care dispunem transgenerațional și, pe care sunt recunoscătoare că o avem.

Faptul că noi, ardelenii, folosim aceeași interjecție cu atât de multe valențe, este, după părerea mea, un indicator clar că, în subconștient, habar n-avem ce emoții trăim. Asta fie a venit din nevoia de a deruta adversarul cu „una zice, alta simte”, fie a venit din lipsa unei corelări profunde între grai și emoție. Indiferent cum ai lua-o, ne judecăm atunci când îndrăznim să simțim și exprimăm durere, deamăgire sau nemulțumireși ne ferim de a fi văzuți sau percepuți în toată splendoare vulnerabilității noastre.

Îmbrăcăm adesea haina indiferenței, a indisponibilității, a siguranței de sine, când, în realitate, suntem mai plini de bullshit decât un balon cu aer pe care îl umflăm, tacticos, din guma noastră mestecată până după ce și-a pierdut savoarea. E o reminescență a durerii pe care, din fidelitate pentru neamul care ne-a adus pe lume și ne crește , ne-o transformăm într-un blazon. De mergi pe stradă și te-ntreabă cineva cum îți mai merge, îi spui un:” Nu mă laud” sau „Mergem înainte” sau ” E loc de mai bine, ca la toată lumea.”

Înveți, de vrei să te faci bine, că a invoca durerea e pretext minune ce îți dă compasiune, autocompătimire, atenție, apropiere, dăruire, grijă, lucruri normale de care nu ai avut parte suficientă din varii motive. E greu de digerat, e greu și de schimbat dar nu e imposibil. Paradoxal, primirea fericirii e mai grea decât purtarea durerii în spinare. Simți vinovăție, disconfort, ai tendința de a o respinge, de a te judeca dacă o simți și manifești în preajma celor care sunt în suferință sau durere. Te activezi în salvator și-ncerci să-i faci mai bine pe cei din jur, în loc să-ți vezi de tine.

„I hate to burst your bubble” e una dintre propozițiile cele mai dure pentru omul care încearcă să se conecteze la fericire. Dacă te-ai entuziasmat pentru ceva și prinzi curaj să- i povestești cuiva, fii cu mare băgare de seamă în mâinile cui te-ncrezi să-ți spargă bula. De ai ajuns delulu și o iei pe arătură, asta te va împământa degrabă. De nu, ea te va face să te îndoiești de tine, de deciziile tale, de obiectivitatea cu care îți folosești sistemul de valori. În ambele cazuri, totuși, e un pas mare spre vindecare. Ca să primești cu bucurie bucuria, trebuie să ai curajul să umfli din nou baloane, să dai deoparte degete arătătoare insinuante și să te focusezi pe bine.

Și revenind la „ioi”, o singură excepție există. Aceea în care îndrăznești să faci primi pași spre a te debarasa de blazonul autopunitiv al nefericirii. Atunci când ești recunoscător, chiar și pentru o clipă, că percepi tot cu simțurile împrejurimile sau în lăuntrurile tale și scoți un „ioi” mai dulce decât o rugăciune. Când îi permiți Divinității să îți penetreze platoșa durerii și să ți-o îndepărteze. Atunci înveți că a face baloane din gumă de mestecat e din nou o joacă lipicioasă, dulce, o zeflemea, o bulă pe care o umfli cât de mare vrei și nu lași să ți-o mai spargă nimeni, că doar tu îi simți dulceața .

 

 

 

Alte postări

Dependența de nefericire

Nu cred că există exemplu mai bun pentru a susține faptul că suntem dependenți de nefericire decât ardelenescul „ioi”. E „ioi” când suntem uimiți că ceva de neconceput pentr...

Reprogramare

Nu mă pricep la tehnică prea bine. Și, de fapt, ori de câte ori o imprimantă sau un gadget mă puneau la încercare, eu renunțam ușor, cu resemnare. Poate că ți-e familiar și ție. Renunți pentru că n...

Lalele pentru copila din oglindă

După un gângurit, când încercai să faci o noimă, lalațiune a urmat, melodios. „Ma-ma” ai îngăimat, spre bucuria, spre ușurarea și- ncântarea tuturor. Ai învățat că lumea te acceptă, te vrea și te c...

Prizonierii trecutului

Cu ochi mijiți te uiți acum la soare, nu-ți mai ferești privirea, nu vrei lentile protectoare. E adevărul tău, nu-ți mai miroase a destin și, temător, încet îl sorbi din Graal. E-al tău pocal. ...

Trandafirii înfloresc și în întuneric

Ai răsărit din rădăcini forțat tăiate din mici bucăți de trup de floare, firave împământeniri sub bure protectoare. Când ți-ai deschis bobocul în splendoare de zi caldă, sub șăgalnic soare, au dat ...

Curajul de a-ți fi frică

Frica e scutul apanaj atunci când vrei să îți amorțești toate celelalte simțuri. Te paralizează într-o stare de conservare în care nu poți să îți concentrezi esența decât spre tine, spre acel punct...

Cincizeci de umbre ale iubirii

Iubirea e tablou pictat în griuri colorate, al cărei autor și subiect ești tu. Te porți prin tot spectrul de culori, prin tonuri reci, străine, timide, temătoare, prin profunzimi aprinse de ale pas...

Frumoasa trezită din pădure…

„A fost odată ca niciodată” e începutul fiecărei utopii pe care copii de ieri și azi de pe tot mapamondul au citit-o cel puțin odată. În fiecare dintre poveștile cu prințese, întâmplător sau nu, ar...

Fetiței din mine

  Mâine e despre copiii noștri. Azi e despre copiii din noi. M-am gândit să vă reamintesc de ei. Poate așa, mâine se vor bucura mai mulți copii, de toate vârstele. Recent am ajuns la conștient...

Fiecare cu pizza mă-sii

Orice în viața asta e asemeni unei rețete. Totul e personal și personalizat. Fie ea rețetă gastronomică, medicală sau cale de urmat, totul depinde de vârstă, pregătire, dotare, buget și decizie asu...

Pe-un picior de “vai”…

Pentru o femeie pe picioarele ei de o viață, perioada în care trebuie să se bage în service e ca atunci când nu vrei să alimentezi mașina deși e pe roșu. Știi că mai ai rezerva aceea câțiva kilomet...

O sâmbătă divină.

O sâmbătă divină Probabil cine mă cunoaște doar dincolo de ecran, are impresia că eu bucătăresc mai toată ziua. Nope. Bucătăresc de multe ori și în somn. Sunt o femeie cu slujbe full-time, ca multe...

Rupt din Rai

Te întorci la muncă după două săptămâni cu tine. Nu ți-au ajuns. Dar parcă ți-a ajuns din “porcării”, dulcegării pudrate cu zahăr vanilinat, că și acela e sintetic. Și ți-a ajuns din ospătat și din...

Să iubești sau nu cu inimioare?

Nici nu știu dacă este de bine sau de rău faptul că iubirea a ajuns să fie celebrată prin globalizare.Mereu vor fi păreri în tabere adverse, și toți, migrând în funcție de circumstanțe, ne regăsim ...

Cici, goloande, bunica și Lăncica

Nu am crescut cu steak, sushi, cu hummus sau lava cake. Am fost hrăniți cu papricaș de cartofi, lăști cu brânză, fasole bătută și porloș cu mere. Ni s-a pus pe masă ce era la rând și savuram totul ...

Dragoste desculță

Duminică, gătiți de teatru, la o piesă jucată la Casa de Cultură, despre divorț, căsătorie și iubire, am stat cu toții cu paltoanele în poale, nevoie mare, ca babele la bal în sat. Că, deh, de unde...

Extemporal Atemporal

Bunica (ca toți înțelepții omenirii) avea o vorbă. Mă rog, avea multe vorbe. Dar dacă nu știam ce să (mă) fac, mă sfătuia să-i dau timp. Mă tot întrebam : “Cui?Cine îmi ia timpul și ce face cu el?”...

Supă de cocoș pentru suflet de copil

Pe vremea mea, (Acum realizez ce hilar sună să spui “pe vremea mea”, la 44 de ani!)copilul palid și mofturos de la oraș era trimis în “boot camp” la bunicii de la țară. Pe cei paterni, din fragedă ...