Doamne, drag mi-i în bucătărie! E drag pentru mâncat, pentru iubit de oameni prin bucate. Vine din legătura pe care chinestezic am stabilit-o cu toate acele momente din viața mea care au contat. Ciorba de salată (supa de șelate) nu e printre acele mâncăruri pe care să le fi iubit vreodată. Am evitat să mă-ntâlnesc cu ea din fragedă pruncie. Mă dezgustau textura, paloarea coloristică, izul acrișor, ușor afumat, grăsimea bucăților de carne sau slănină rătăcite într-o zamă dreasă cu zer. Pentru mine, aceasta era încununarea tristeții culinare, a pedepsirii sinelui prin lipsă de vitalitate.
Am evitat-o și refuzat să reiau experiența revederii cu ea până mai ieri. Deloc întâmplător, o întâlnire în ceas de seară la o șură, în Batarci, mi-a arătat însemnătatea ei emoțională. Mi-am amintit de dușumelele bunicii din bucătăria de la țară, de șporul încălzit cu lemne, de acel miros specific pe care-l are aerul în colțu-n care picuri semi translucizi de zer se preling încet din boțul de brânză atârnat de lingura de lemn deasupra unei mici ulcele până auzi un “pleosc !”. Mi-am amintit și de bunica gârbovită, cu degete încovoiate , dereticând ,cu pași mărunți și respirație greoaie ori demnicând pe tocător de lemn adânc crestat de-o viață. De spălătorul de tifon pe care-l folosea la ticăzât de blide, care, după un timp prindea mirosul acru, pertinent, de zemuri în care se scălda. Șelata era pentru mine spălătorul, și zama era apa caldă-n care ea plutea letargic.
Să scap de acest miros m-am dus cu gându-n șura-n care fânul plin de colb își aștepta în pod, în tihnă, furca, unde puteai să te întinzi în voie pe leșier, să urmărești păianjeni cum țeseau povești în semiumbră . La vocile ce se-auzeau de la vecini, la banca cea modestă așezată-n fața porții de unde așteptam seara, ca pe baricade, odihnindu-ne, tot satul, gulea. Mi-am amintit de nunți la care socățiță , tot bunica, gătea minunății ce mă contrariau adesea. Cum de aceleași mânuri care făceau tortul buturugă, cornuțăii minunaț de albi tăvăliți în zahăr, iuiau danțu’ găinii și râdeau cu poftă atunci când alții aveau nevoie de ajutor și celebrare, acasă erau triste și probabil acreau zama de șelate nu doar cu zerul neputinței?
Ieri , în onoarea lor, la început cu nostalgie, apoi, treptat, cu bucurie și plăcere, i-am descoperit deliciul, odată ce cu fiecare-mbucătură, înaintam în blid spre fundul limpezirii, i-am dedicat bunicii zama de șelate drept pomană. Și, cu recunoștință, revenind în șură după cină, i-am promis din suflet că voi reface șura așa cum știu, urbană, și, zama de șelate va fi servită cu onoare, ca o cuminecătură pentru copii adulți, cu sufletul acrit de vreme, că vor fi buturugi cu ciocolată, iuit din nou, la mese împreună.
