Pasca lui de business!
Bunica mea maternă din Babța, un sat mic din zona Codrului, pe care multă vreme l-am considerat centrul pământului, era socăciță (gospodină) desăvârșită și specialitatea ei erau coptăturile ( dospiturile). Se apuca de pască din timp înainte de Paște. Nu pentru că rețeta era complicată, ci pentru că știa că dospitul nu se negociază cu calendarul tău.
De multe ori, eufemistic, spunem că cineva “dospește “, adică stagnează. Dar dospitul ei nu era pasivitate. Era o formă de acțiune amânată cu intenție — făcuse deja tot ce trebuia: ingrediente alese, bucătărie caldă, aluat acoperit cu grijă. Plămădeala și toate celelalte aveau nevoie de un cadru în care creșterea să fie sănătoasă. Abia după asta venea răbdarea. Nu înainte.
În business, confundăm adesea aceste două lucruri.
Primul tip de dopit e cel al evitării. Avem rețeta, avem cantitățile, avem procesele tehnologice și procedurile și, cu toate astea, aluatul stă pe masă, dar condițiile propice nu îi sunt create. Echipa nu e aliniată, strategia e neclară, conversațiile dificile sunt amânate. Și totuși așteptăm să crească ceva. Acest tip de dopit produce exact ce merită: nimic sau, mai rău, ceva dens și greu de digerat.
Al doilea tip de dopit e răbdarea ca strategie. Ai investit în oameni. Ai clarificat direcția. Ai construit un mediu în care lucrurile pot crește. Ai stabilit cine ce face și nimeni nu se frământă pornind din nerăbdare. Și acum — acum chiar lași. Nu intervii din nervi la fiecare oră. Nu schimbi rețeta pentru că nu ai văzut rezultate în trei zile. Ai făcut ce trebuia. Acum e rândul procesului.
Diferența dintre ele nu se vede din exterior. Ambele arată la fel: cineva care nu face nimic. Dar una vine din frică și amânare. Cealaltă, din încredere și înțelegere.
Pasca bunicii creștea frumos de fiecare dată. Nu pentru că era norocoasă. Ci pentru că nu confunda niciodată cele două tipuri de așteptare.
Nici în bucătărie. Nici în viață.
Ce fel de dopit practici tu?
Paște fericit!
