Le numim brânzoici, brânzoaice, bucte. În Babța bunicii mele, le spunem moșocoarne. Indiferent de denumire, cuvântul “buktă” e prezent în toate țările Europei în care slavilor le-au fost purtați pașii, a călătorit mult și departe. Paradoxal, “a bucta” e pentru noi, românii, a greși. Ceea ce mă face să cred că a greși ar trebui să fie un moment dulce, de bucurie fără remușcare . Că, doar din greșeli creștem. Brânzoicile sunt pufoase, pline de bunătate de umplutură de brânză aromată cu scorțișoară și sunt ninse cu zahăr pulverizat.

Sunt un desert atât de reconfortant, prin simplitatea ingredientelor folosite și, zic eu, datorită faptului că frământatul aluatului are puteri miraculoase. Frământatul și dospitul aluatului sunt magia prin care umila făină de grâu primește puteri magice și se transformă în ceva hrănitor.

Paradoxal, e nevoie de ceva descompus ca drojdia, ca să compui ceva. E nevoie să miști materia ca să renască și să își amintească de puterile sale.

Brânza de vaci era un ingredient mereu la îndemâna gospodinelor la țară. O foloseau atât pentru deserturi cât și pentru feluri principale simple și sățioase.

Le-am dat o înfățișare nouă adăugând mici flori decupate din cocă. Mi se pare că sunt mai delicate, mai feminine, mai primăvăratice.

Dar, în esență, sunt aceleași moșocoarne iubite.

Să vedem ce avem de făcut!