Cornulețele cu magiun, silvoiță sau lecvar, cum le spunea bunica, erau un desert pe care îl iubeam nespus în copilărie. Am recreat această rețetă clasică a bunicii de la Babța pentru a onora tradiția coptului de odinioară. Bunica le pregătea de Paști și Crăciun mereu.

Aflasem că femeile din generația ei, în adolescență, făceau cursuri de gospodărie. Erau învățate rețete simple de mâncare, folosind ustensile la îndemâna oricui. Și cum cântarul de bucătărie era o noutate apărută abia cu mulți ani ulterior, era învățate să folosească unități de măsură simple: cana, lingura, lingurița, pentru a păstra proporțiile cât mai exacte posibil.

Folosea untură, smântână și drojdie, însă nu lăsa aluatul să dospească. Unsoarea era încălzită puțin, amestecată cu  făina, până forma un aluat cu textura nisipului ud. Proporțiile erau următoarele: la o cană de untură topită se puneau trei căni de făină și o cană de smântână.

Adăuga drojdia activată, puțin bicarbonat de sodiu, smântână, puțină sare și nițel zahăr. Aluatul nu trebuia frământat îndelung, nici lăsat să dospească. Coca este foarte moale, să nu vă sperie asta și rezistați tentației de a adăuga făină. Așa trebuie să fie, pentru a face cornulețe fragede.

Întindea o foaie destul de subțire, pe planșeta tapetată cu făină din belșug, din care decupa, cu ajutorul unei căni de ceai, cercuri în care punea câte o jumătate de linguriță de silvoiță și le rula sub forma unor semiluni.

La final, după ce erau coapte în cuptorul pentru pâine, căci acolo se întâmpla toată magia, le lăsa să se răcorească puțin și le tăvălea prin zahăr pudră vanilat. Dacă sunteți diabetici, puteți să nu le pudrați deloc. Ingredientele folosite le fac potrivite și pentru cei care evită zahărul, căci magiunul nu are zahăr iar cantitatea de zahăr folosită pentru activarea drojdiei este neglijabilă. Aceste cornulețe nu se ung cu ou bătut, pentru a lăsa suprafața cornulețelor poroasă, astfel încât zahărul să adere mai ușor. Ți se topeau în gură. Sper să vă placă și vouă la fel de mult.